Søren Kierkegaard (1813–1855), autorul unei opere extrem de personale, deschide o nouă cale a filosofiei, ce statuează ca fundament al oricărui act de gândire subiectul existent, ființa umană reală și istorică. Prin intermediul acesteia construiește o nouă concepție asupra cunoașterii și adevărului, diferită de cea abstractă și eternă pe care au susținut-o idealismul și raționalismul tradiționale. Existentul concret și particular, cu încărcătura sa subiectivă și aspirația sa spirituală, se situează astfel în centrul cunoașterii. Când, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, filosofii curentului existențialist încearcă să reformuleze de la zero o nouă filosofie morală și o nouă cultură, ei nu vor căuta abstracțiile ce au favorizat barbaria, ci orientarea kierkegaardiană față de centrul ființei umane. Pornind de la această recuperare, s-a descoperit în gânditorul danez o enormă bogăție în care psihologia, filosofia și geniul literar se pun în slujba unei sarcini religioase: a ridica ființa umană individuală la esența creștinismului. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)