Istoria, intrucat explica, este o stiinta. Intrucat evoca oamenii si intamplarile trecutului, tine de poezie. Si cum cartea lui Vlahuta n-are decat aceasta din urma pretentie, cine putea fi desemnat sa scrie o istorie „pitoreasca“ a poporului roman, decat acest staroste al breslei cantaretilor nostri, a carui cea mai inalta insusire artistica este tocmai acea plasticitate a stilului, care e menita sa ne faca sa vedem oamenii si intamplarile...

Si in adevar, citind aceste pagini „din trecutul npstru“ istoria veche capata viata, caci scriitorul nu ne face cunoscute faptele, ci ni le arata.

La aceasta mai contribuie si scurtimea, faptele urmand repede unele dupa altele, ca intr-un roman - nedistantate prin consideratii si explicatii care, in istoriile stiintifice, capata rolul principal, ramanand ca faptele sa exemplifice oarecum consideratiile teoretice...

Dar insusirea principala, pentru care o opera de felul acesta e plina de viata si de concret, este tot tratarea poetica a istoriei, adica zugravirea personajelor prin caracterele lor individuale (adevarate ori verosimile) si zugravirea evenimentelor in chip plastic...

V-ati gandit vreodata, pe cand studiati istoria romanilor, ca femeile dace aveau, ca toate femeile, acel „etern feminin“, care face din femeie „prototipul ingerilor din senin“?! Eu nu m-am gandit. Deci, femei dace, geti etc., pentru mine erau niste notiuni, care faceau parte din niste propozitii – propozitii care ma faceau sa cunosc si sa pricep – si-atata tot!. .. Cititi in cartea lui Vlahuta cele doua-trei pagini despre femeile dace, si daca ati fost ca si mine, veti vedea pentru intaia data ca femeile dace erau femei...

V-ati gandit vreodata, cand erati pe bancile scolii, ca marele Stefan, pe langa acel razboinic infricosator, pe langa omul care a invins si afost invins, care afost in legaturi cu sahul Persiei si cu senatul Venetiei etc., – v-ati gandit ca a fost candva „un tineret frumos cu ochii albastri si cuminti, a caror dulce privire e pururea dusa, pierduta in cine stie ce adancime de ganduri mari“?

Totul capata viata, totul devine dramatic si pictural!...

Si nu mai continuu cu exemplele, caci ar trebui sa citez la nesfarsit.

Dar in cartea aceasta nu gasim numai un pictor si un povestitor artist. Simtim si o inima care bate necontenit. „Din trecutul nostru“ nu este povestirea unui om care scrie un tratat de istorie a unui popor, ci opera unui om care scrie, aci duios, aci mandru, aci indurerat, istoria patriei, istoria zilelor bune si rele, mai mult rele, ale neamului sau...

„Nesfarsitele framantari dinlauntru si desele schimbari de domn sleisera puterile Moldovei. Ungurii si polonii se uitau lacomi la tara asta frumoasa si fara noroc“... Desigur, Vlahuta are aceeasi iubire pentru tot neamul, dar – ori poate mi se pare? – are un colt ascuns, in fundul inimii sale, pentru Moldova... Toti scriitorii moldoveni au o duiosie deosebita pentru „tara asta frumoasa“ si „fara noroc“.

Iar in tara aceasta nenorocita, cei mai fara noroc, pentru Vlahuta, sunt acei care alcatuiesc „prostimea tacuta care munceste si rabda si duce-n spinare nevoile tarii“, „multimea aceea tacuta si supusa a muncii fara rasplata si fara de sfarsit, taranul acela harnic si rabdator care, si-atunci, si-ntotdeauna, astiut pastra intreaga, sub paza jertfei lui, faptura cea de-atatea ori primejduita a neamului nostru; multimea aceea tacuta care plateste toata risipa de bani si de sange, ca si toate pacatele boierilor si domnilor, de-atunci si din alte vremi“ (am subliniat doua cuvinte, care ne arata pe autorul lui „1907“ adanc preocupat de durerile prezentului, cand scrie istoria trecutului); in sfarsit „prostimea“ care-si spune in divanul ad-hoc durerile adunate de veacuri... „Pentru intaia oara, zice Vlahuta,
le spunea lumii cel ce nu se jaluise decat codrului“...

Sa mai vorbesc de partea pur artistica a operei, de stilul ei? Dar cine nu stie ca acest poet, care e unui din fauritorii limbii literare artistice romane, stie sa scrie mai bine decat oricare altul poate? Vlahuta nu are numai imaginea clara si deci cuvantul propriu – vreau sa spun ca nu are numai insusirea innascuta a stilistului 4 ci are si stiinta scrisului, constiinta artistica, spiritul de autocritica, care il fac sa aleaga si sa combine constient cuvintele in vederea imaginii si a ritmului frazelor sale:

„Urcand greu (e vorba de asaltul romanilor din vale asupra cetatii dace) scuturile despica partia prin desimea sagetilor“...

„Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulei Balcanice se urca tot mai sus pe culmile muntilor, ca si cum ar cauta sa se mai incalzeasca la cele din urma raze ale acestui asfintit dureros - dar umbra amurgului creste si noaptea il invaluie...“ (N-ar fi dispretuit nici un Victor Hugo aceasta imagine).

Cartea d-lui Vlahuta este o fapta buna si o opera de arta. Ea face onoare si cetateanului si artistului.

Garabet IBRAILEANU

..