În timpul unei cine cu soțul ei, Bruno, proaspăt întors dintr-o călătorie de afaceri, Marianne are revelația clară a unui fapt: mai devreme sau mai târziu, Bruno o va părăsi. Pentru că nu vrea să înfrunte acest moment, care ar putea totuși să nu aibă loc niciodată, femeia decide să-și alunge soțul, să învețe să se descurce fără el și să-și crească singură copilul, lucruri care se dovedesc extrem de complicate și care o duc aproape de depresie.

Treptat însă, ceea ce părea o fugă din calea neprevăzutului vieții devine un act de eliberare. Marianne începe să accepte locuința apăsătoare, iar când se uită la oamenii din jur îi vede mai puțin amenințători și mai puțin indispensabili.

„Handke are o aversiune pentru întrebările obișnuite. Am putea spune că simte o nerăbdare genială în privința oamenilor. Pentru că nu poate, sau nu vrea să se împace cu felul lor lent de a fi, îi accelerează dincolo de psihologic.” The Times

„Fiecare cititor trebuie să decidă singur în privința lui Handke [...] Eu îl consider drept cel mai important scriitor de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan și Thomas Bernhard, un scriitor care te poate aduce în pragul nebuniei, dar care se străduiește în permanență să găsească modalități să pună în cuvinte condiția umană, rămânând perfect conștient de primejdiile, interioare și exterioare, care îi pândesc pe cei ambițioși și dornici să descopere.” Gabriel Josipovici

„Personajele lui Handke se străduiesc să vorbească, dar lupta cu propriile cuvinte le face și mai mute; e ca și cum au devenit parte dintr-o lume post-Holocaust în care totul trebuie reconstruit de la zero, chiar și limbajul.” The Guardian