Ion Agaci este un solitar. El nu face parte din grupările și găștile literare la modă și nici nu scrie cum se scrie astăzi. Poeziile sale au aerul că epoca mizerabilismului și post-umanului s-a terminat. El nu mai caută autenticitate și farmec în sordid, trivial, urât, abjecție, revoltă, protest, bășcălie, miștocăreală, nevroză, intertextualitate, ci vrea să construiască un personaj „care să-l înlocuiască”, și care să aibă plăcerea „de-a observa frumosul în alții”. Tonul incriminator din poezia actuală el îl substituie cu un fel de tandrețe. El nu mai țintuiește pe nimeni la stâlpul infamiei, lui îi este milă și suferă alături de nefericiții de azi: „Doar că eu am un pat și ea nu-l are./ ce nedreptate că ni se par aceleași lucruri iar eu am un pat/ și ea nimic nu are.” Frigului din poezia multor colegi de-ai săi el preferă căldura, chiar și dacă nici el nu a scăpat cu totul de anxietate: „Iar cerul/ avea culoarea pietrelor de pe calea ferată/ care duce spre fabrica de sticlă”. Anxietatea animă și poezia sa – „uit o țigară aprinsă între degete/ ca unica referință” – doar că Ion caută altceva. Caută „adevăratul pământ”. Pe care să calce cu adevăratele sale picioare. Nefericirea și singurătatea nu devin în poezia sa un motiv pentru a acuza întreaga lume, ci un pretext pentru a amesteca tristețea cu visarea, iar părerea de rău cu duioșia: „Culoare roșie a semafoarelor îmi cade pe față/ și atunci mă simt îmbrățișat de căldura ei/ iar apoi caut poza ultimei persoane care a făcut-o.” Devin un pretext pentru a exclama, modelându-și vocea cu o ușoară ironie: „Tu ești deziluzionată/ dar nu știi că ar trebui să profiți/ până și de asta.” Ceea ce vrea să ne spună Ion e că dezamăgirea nu ar trebui s-o percepem neapărat ca pe un capăt de drum, ci ca pe un imbold pentru a te reinventa și a lua totul de la capăt. Cel puțin, așa mi se pare mie. Chiar și dacă aș greși, un singur lucru cred că nu-l greșesc, că această carte a lui Ion Agaci este pur și simplu foarte frumoasă. Sper să-mi dați dreptate și dumneavoastră.