După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, au urmat doi ani și jumătate de frământări politice, în care partide vechi și noi concurau pentru a intra în grațiile populației, pronunțându-se pentru reforme îndrăznețe. Cu ajutorul reprezentanților Uniunii Sovietice și bazându-se pe directivele lui Stalin, Partidul Comunist din România (redenumit Partidul Comunist Român) a exercitat presiuni tot mai puternice asupra regelui și a măcinat puțin câte puțin principalele partide de opoziție: Național-Țărănesc și Național Liberal. Constantin Titel Petrescu, liderul social-democraților, a fost îndepărtat de la conducerea propriului partid pentru că se manifesta tot mai critic față de guvernul Groza și deciziile acestuia.

Într-un context intern tot mai agitat și violent, cu sprijin sovietic evident și profitând de neputința britanicilor și a americanilor, comuniștii și „tovarășii lor de drum” au organizat și au câștigat alegerile generale din 1946, printr-un fals grosolan. Iar 1947 a fost anul asaltului final asupra ultimelor obstacole din calea comunizării totale a țării: Iuliu Maniu, colegii săi din conducerea Partidului Național-Țărănesc și regele Mihai I.