„Nu există contract acolo unde nu a fost constatat faptul că cele două părti au vrut aceasta, însă nu este nici acolo unde fiecare a vrut în solitudine. Consimtământul este, pe rând, vointa fiecărui contractant şi acordul vointelor lor."

(Jean Carbonnier)

Existenţa consimţământului este o condiţie necesară pentru validitatea contractului, dar nu şi suficientă. Se cere, în plus, ca acest consimţământ să fie liber, dat în cunoştinţă de cauză şi neviciat. Prezenta lucrare reprezintă teza de doctorat a autoarei, susţinută în anul 2005, şi analizează viciile consimţământgului şi regimul sancţionator al acestora în ambientul legislativ reprezentat de Codul civil de la 1864. Daca la intrarea în vigoare a acestui act normativ principiul egalităţii părţilor juca un rol axiomatic în reglementarea raporturilor juridice de drept civil, actualmente această regulă esenţială pentru echilibrul contractual nu pare să valoreze mai mult decât un mit perimat. Explozia informaţională, concentrarea de capitaluri, presiunea unor mijloace de publicitate tot mai insinuante, dezvoltarea tehnicilor de marketing tot mai agresive, proliferarea situaţiilor de dependenţă de contract generate de expansiunea creditării — toate acestea reprezintă un teren fertil pentru „fragilizarea" consimţământului, ceea ce reclamă augmentarea şi diversificarea mijloacelor de protecţie în această materie. Multiplicarea fără precedent a cunoştinţelor tehnice şi juridice va alimenta clivajul dintre categoria celor care se pot adecva din punct de vedere intelectual comprehensiunii fluxului de informaţii şi cei care vor deveni sau vor rămâne nişte analfabeţi funcţionali, context ce reclamă reglementarea, de lege ferenda, a instituţiei erorii de drept. Sub presiunea hiperinflatiei normative, devine din ce în ce mai clar că juriştii nu vor putea rămâne cantonaţi la infinit în „turnul de fildeş" al prezumţiei (sau ficţiunii?) nemo censetur ignorare legem. Eroarea de drept este o realitate iminentă, însă, pentru a preveni abuzul de drept, mai întâi va trebui identificată, iar mai apoi configurată normativ, graniţa volatilă între eroarea scuzabilă şi cea nescuzabilă. Concluzia este că sancţiunile viciilor de consimţământ, în reglementarea Codului civil de la 1864, nu par adaptate gradului de rafinament al surselor de alterare a voinţei, care asediază raporturile contractuale la început de mileniu trei. Viitorul ar trebui să aparţină sancţiunilor civile flexibile, care permit, la alegerea victimei, menţinerea contractului afectat de vicii de consimţământ, corelativ însă cu posibilitatea înlăturării consecinţelor prejudiciabile pentru victimă prin intermediul reglajului fin al daunelor-interese. Alături de răspunderea civilă, instituţii precum regularizarea, adaptarea sau refacerea contractului aşteaptă „proba de foc" a confruntării cu realităţile sociale pe care sunt chemate să le reglementeze juridic. Marea provocare ce se află în faţa legiuitorului şi a instanţelor de judecată constă în necesitatea adaptării sancţiunilor, care trebuie să fie simultan eficiente, atât în ceea ce priveşte protecţia intereselor victimei, cât şi în ceea ce priveşte reprimarea comportamentului antisocial al autorului alterării voinţei victimei.