„«După ce secretarul organizaţiei de bază a refuzat să‑mi dea recomandarea pentru călătoria peste hotare, după ce comitetul oamenilor muncii mi‑a respins recomandarea, după ce, la 10 luni după cele de mai sus, am scris o nouă cerere, după ce Sectorul de Partid mi‑a respins cererea, după ce am reuşit să mă înscriu pe lista de audienţe la Prim-Secretarul Sectorului de Partid, după ce Serviciul Personal mi‑a comunicat că răspunsul Sectorului de Partid a fost se respinge cererea, după ce m‑am adresat, conform legii, forului superior, după ce, trecând două luni şi neprimind răspuns scris, m‑am prezentat personal la Primăria Capitalei, după ce mi s‑a spus că acest for confirmă decizia ‘antevorbitorului’, după ce am înaintat o cerere preşedintelui Republicii, căci aşa‑i omul care are microbul călătoriilor, merge până‑n pânzele albe...»

Astfel a primit tata, în 1978, ca şi în celelalte dăţi, paşaportul. Povestit cu dezarmanta sa candoare şi o singulară pasiune enciclopedică pentru arta şi viaţa cetăţii umane, acest mirabil periplu îi va marca, de fapt, destinul. În acea călătorie a reuşit să transmită Europei Libere o scrisoare despre o crimă neştiută a lui Nicolae Ceauşescu: sistarea lucrărilor de consolidare a blocurilor din capitală avariate de cutremurul din 1977, toate resursele, umane şi financiare, urmând să fie folosite pentru viitoarea Casă a Poporului. Scrisoarea a atras furia dictatorului şi a Securităţii şi laţul avea să se strângă în jurul tatei în decembrie 1984. A urmat deznodământul cunoscut. Ce rămâne? Deocamdată, un vid de justiţie. Şi lumea lui de pasiuni fără hotar, din care putem «vedea», în aceste pagini, o frântură.” (Andrei Ursu)