Această povestire monografică s-a născut dintr-o necesitate. O necesitate a sufletului aflat în interes de serviciu. Memoria colectivă este ca un copil rău, răzgâiat, răsfățat, care obține tot ceea ce vrea cu o bătaie de picior, cu o trântire înlăcrimată pe podele.

Atunci când vrea, această memorie este exemplară, scoate la suprafață oameni și locuri, îi împinge acolo unde trebuie să stea, unde ar fi trebuit să fie, acolo unde prezentul nu devine întotdeauna viitor. Dumitru Vârtic și Codruța Aron Vârtic, tată și fiică, sunt acum în fața Dumneavoastră în primul rând al stranei, fiindcă am dorit să fie cât mai aproape de Dumnezeu, să-i simtă răsuflarea.

Amândoi au plecat de tineri, nedreaptă plecare, dar au lăsat în urmă-le semne importante de viață aflătoare, nu numai în fonoteca muzicală a Studioului de Radio Cluj. O hibernare culturală pare că a sortit acestor oameni să stea cu ochii închiși în așteptarea clipei când vor fi rechemați să dea viață, să însuflețească din nou legătura cu ascultătorii. Aceștia s-au împuținat!

Majoritatea a umplut odăile Raiului, alții s-au dus la munci în cealaltă parte, fără duminici libere. Aici au rămas câțiva iubitori ai muzicii populare, iubitori ai cântecului adevărat, ai cântecului cărunt, venit dintr-un timp fără vârstă. Acestora Dumitru Vârtic și Codruța Aron Vârtic le-au oferit prilejul de a reveni mereu în sufletul copilăriei, de a reveni mereu în amintirile acelea fără de care omul nu se poate defini.

Povestea noastră este, în formă, neconvențională, fiindcă nu respectă, decât în parte, rigorile unei monografii pe calapod, cronologii, așezare în pagină, și a evitat pe cât s-a putut stolurile de cifre, de procente. De aceea este o poveste și începe, ca în basme, cu „A fost odată”. Că nu putem să încheiem cu un surâs mare, administrativ, „și au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți” este deja o altă poveste.

Cei doi, tată și fiică, au fost pentru noi un pretext nobil, un pretext minunat, unic și irepetabil, de a face o călătorie care se petrece o dată în istoria tradițiilor folclorice românești.

Rămâne însă mai puternică decât toată această călătorie ideea că folclorul românesc trebuie să existe și să reziste. De aceea această carte este un strigăt foarte puternic pentru toți cei care răspund de folclorul românesc, să fie vigili și să nu lase nicio clipă să se petreacă vreo stricăciune în ceea ce ne-a fost lăsat în trebuință, cu folosință.

Povestea noastră nu este un scop epic propriu-zis, ci este mijlocul prin care cerem cu argumente concrete necesitatea, văzută ca strategie de culturală națională, de a păstra identitatea, chipul și forma sufletului, tradițiile cu obrazul curat, și cântecul nesuit pe tocuri sau jocurile suferind de artificii coregrafice. Așijderi, salvarea unor meserii din tinerețea istoriei, a unor îndeletniciri pe care viitorimea să le înțeleagă, că au fost, au avut timpul lor, trebuie să rămână în albumul de familie al neamului românesc.

Povestea noastră devine, astfel, un protest direct față de apatia politicienilor, dospită de drojdia rea a neștiinței, a nevoinței, oameni care uită, subit, după ce au schimbat căruța cu automobilul, de unde vin și copiii cui sunt. Vorbim despre țăranul român, deja puțin și despre Țara lui profundă.

Undeva, așa cum zice cântecul popular, arde o lumină, lumină puternică, unde se află cei doi, tată și fiică, privind la lucrarea noastră și dându-ne girul, și dându-ne încrederea că am realizat ceea ce trebuia realizat. Sigur, ar fi fost ceva foarte ușor, ceva la îndemână, ceva funcționăresc, să facem o carte cu elogii, cu superlative, să rugăm câțiva cântăreți să ne spună opinia lor despre cei doi, să mergem până la rădăcina unor albume cu fotografii, să răscolim un pic pe-acolo, să scoatem câte ceva la lumină, și gata cartea, despre două vieți îngemănate.

Nu, nu am dorit așa ceva pentru că respectăm și vom respecta întotdeauna Studioul de Radio Cluj, colegii noștri care sunt, colegii noștri care nu mai sunt, dar rămân pentru totdeauna.

* * *

Am beneficiat de generozitatea unor oameni dăruiți Ideii, acum materializată, care au răspuns solicitărilor noastre fără șovăire: interpreți ai cântecului popular, instrumentiști vestiți, poeți țărani (aidoma semantic țărani-poeți), academicieni, istorici, scriitori, ziariști, meșteșugari vechi, muzeografi împătimiți, oameni care și-au transformat casa în muzeu etnografic, cu toții acoperind o geografie sensibilă, o inimă cu cicatrici, și am numit TRANSILVANIA, numim Clujul, Năsăudul, Oașul și Maramureșul, Sălajul și Mărginimea Sibiului, cu toatele, țări așezate, în temei, de Istorie. (Cornel Udrea)