Ipotezele psihogenetice asupra autismului au fost formulate în anii 50, într-o perioadă în care, practic, nu exista nici un mijloc de investigare a sistemului nervos central. Ele au fost în consecinţă construite, nu pe baza unor date ştiinţifice sau a unor studii epidemiologice, care să permită decelarea unor factori de risc sau a unei cauzalităţi, ci plecând de la interpretarea unor observaţii izolate şi mai ales de la o serie de analogii. Dintre acestea se pot aminti observaţiile lui Harlow (1958), care descrie tulburările de comportament la puiul de maimuţă separat de mamă, ori descrierea “hospitalismul” de către Spintz, sub forma unor reacţii de tip depresiv şi a unor dificultăţi relaţionale, la copiii separaţi de mamă de timpuriu.