Disputa diplomatica care a inceput imediat dupa semnarea tratatelor de pace din 1919 s-a accentuat dupa instalarea la carma Germaniei a Partidului National-Socialist in frunte cu Adolf Hitler si acolitii sai. Din acest moment revizionismul va deveni agresiv, va lovi in unitatea Societatii Natiunilor, va santaja puterile occidentale - Marea Britanic si Franta - si va izbandi pentru ca diplomatia acestor doua mari puteri era oscilanta. Angajate pe linia cedarilor de frica razboiului, guvernele de la Londra si Paris au preferat sa sacrifice tari ca Austria, Cehoslovacia, Polonia, in scopul mentinerii lor in afara conflictului.

Extinderea razboiului in vest prin atacarea Frantei, Olandei si Belgiei, dupa ce mai inainte Reichul nazist inghitise Danemarca si patrunsese adanc in Norvegia, va trasa noi coordonate diplomatiei puterilor occidentale. Se va cauta prin orice cale si prin orice mijloace realizarea coalitiei de forte umane si materiale pentru a rezista presiunilor nazismului si fascismului. Mentorul acestor ample actiuni diplomatice a fost Winston Churchill, premier britanic de la 10 mai 1940, care, pe langa eforturile materiale si umane pe care stia ca va trebui sa le angajeze in razboiul contra nazismului, a crezut in unitatea fortei lumii democratice si ca aceasta se va realiza treptat printr-un urias efort diplomatic.

A fost, initial, faza Conferintelor internationale neizbutite, cand premierul britanic a incercat fara success sa salveze coalitia franco-britanica. Nici Statele Unite n-au fost de mare folos in acel crancen an 1940. A urmat faza urmatoare, marcata de anul 1941, cand razboiul s-a extins prin atacarea Uniunii Sovietice de catre fortele hitleriste si prin agresiunea Japoniei asupra Statelor Unite.

Din acest moment razboiul s-a generalizat. Toate eforturile marilor puteri aflate in conflict, inclusiv cel diplomatic, vor atinge cote maxime. „Care pe care“ nu mai era o lozinca, ci un deziderat major, unic, al fiecarei grupari beligerante.

Incepand cu conferinta de la Argentia, care a promulgat „Carta Atlanticului” (14 august 1941) si pana la Conferinta de la Potsdam, incheiata la 1 august 1945, cele mai importante Conferinte internationale, prezentate in lucrare cu multe detalii, consemneaza imensul efort depus de cele trei guverne, fie in constituire tripartita - Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietica si Marea Britanie - sau dualista - Statele Unite si Marea Britanie - pentru a gasi metodele si procedeele cele mai adecvate scurtarii razboiului, infrangerii fortelor Axei si capitularii lor neconditionate.

A fost, fara indoiala, un maraton diplomatic nemaiintalnit care a solicitat pana la epuizare personalitatile de varf ale celor trei mari puteri girante ale coalitiei Natiunilor Unite. Iar rezultatele au fost pe masura eforturilor depuse, marcate pe traseul Carta Atlanticului - Organizatia Natiunilor Unite, si practic prin dobandirea mult asteptatei victorii precum si a statuarii bazelor organizatorice postbelice ale lumii.