Câștigător al premiilor HUGO, NEBULA & LOCUS

Au trecut trei milenii de la ultimul său joc, dar Ender, veșnic rătăcitor printre stele, a rămas tânăr, fiindcă a călătorit cu viteza luminii. În schimb, gloria i s-a transformat în anatemă, căci este considerat vinovat de distrugerea singurei specii de ființe gânditoare pe care umanitatea a întâlnit-o vreodată.

De aceea, când a fost descoperită planeta Lusitania și oamenii au aflat despre tânăra civilizație adăpostită de pădurile sale, Consiliul Stelar a înțeles că i se oferă șansa de a repara uriașa greșeală din trecut. Din păcate, neînțelegerile dintre coloniști și băștinași s-au tot înmulțit, așa că a fost chemat Ender, acum Andrew Wiggin, pentru a vorbi în numele morților.

Căci doar cei plecați dintre cei vii mai pot schimba atât destinul Lusitaniei, cât și pe acela al întregii galaxii.

„Un roman captivant, plin de surprize formidabile!“
The New York Times Book Review

„O poveste fascinantă scrisă cu multă compasiune și o profundă înțelegere a alterității.“
Library Journal

„Din jumătate de trilion de ființe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simți moartea lui João Figueira Alvarez, numit și Pipo, ca pe o mare schimbare în desfășurarea propriei vieți. Andrew Wiggin era Vorbitor în Numele Morților în orașul universitar Reykjavik [...]. Venise primăvara, așa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile și florile delicate se înălțau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew se afla pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenți care învățau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânduri, Andrew îi asculta pe tineri cum dezbăteau cuprinși de înflăcărare dacă victoria deplină a oamenilor în războaiele cu gândacii fusese un preludiu necesar expansiunii umane sau nu. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman Ender, «Săvârșitorul Xenocidului», pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xenocidul Gândacilor. Andrew se simți îndemnat să-și lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, dar prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenție.“