„Cartea de față m-a surprins prin temeinicie, simț al răspunderii, dedicație comunitară. Cine are urechi de auzit să audă! Cine nu, să citească!“ Andrei Pleșu

„De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte.“ Adriana Săftoiu

„Cu Simfonia semnelor, Adriana Săftoiu ne ia de mână și ne invită într-o cameră obscură: legați la ochi, pentru că nu știm aproape nimic despre semenii noștri surzi, și fără să auzim decât vocea autoarei care dă glas celor care vorbesc în limbajul semnelor. La început, o astfel de experiență poate părea neplăcută. Ai prefera să rămâi în lumea confortabilă în care îți imaginezi că auzi și vezi tot. Dacă, însă, îți faci curaj și intri, vei vedea cum, rând pe rând, defilează prin fața ta personaje afectate de surditate și, cu ele, poveștile lor, pe care autoarea, în anii petrecuți la Comisia pentru drepturile omului, meticulos le-a documentat. Nu descoperim doar cum arată lumea celor cu deficiențe de auz – cei „afectați de slăbiciunea statului“, cum chirurgical, dar și poetic îi numește autoarea –, ci, odată ce intrăm în această lume, înțelegem și orbirea societății față de cei care nu sunt ca noi, nu vorbesc aceeași limbă și nu aud aceleași lucruri, în liniștea indiferentă care-i înconjoară.“ Cecilia Ștefănescu

„Îngăduit să-mi fie un calambur cât se poate de serios: Adriana Săftoiu e singurul politician român care n-a rămas surd la problemele surzilor. Ceea ce mi se pare admirabil e că nicio miză personală nu o mână în această bătălie desfășurată pe două fronturi: cel legal, în parlament, și cel al mentalităților, în viața de zi cu zi. O luptă de uzură, în care trebuie să te înarmezi cu răbdare. Parcurgând aceste pagini, cititorul se va trezi pendulând între rușine și admirație. Rușine, pentru indiferența de care-a dat până acum dovadă față de acest întreg univers al tăcerii, dar și admirație pentru nenumăratele exemple de surzi care-și poartă crucea nu doar cu grație, ci chiar cu mândrie. Sunt lecții de viață pentru noi toți: de multe ori suntem surzi și orbi la problemele altora pentru că suntem surzi și orbi la problemele personale.“ Alin Fumurescu