Înamorat de etern, Thibon nu poate fi prins într-o singură formulă. „Orice măreție, spunea el, este una cu măsură”. Opera lui vie, care transcende toate categoriile, este, de aceea, un elogiu al măsurii umane, expresia unui spirit original, autentic și non-conformist. Ea este, de asemenea, o invitație la un dialog de la egal la egal. Thibon vrea ca cititorii lui să-i prelungească ideile, să le conteste și să le reformuleze. Așa cum îi mărturisea odată Thibon prietenului său Pierre Boutang, „orice moștenire nu este un talisman, ci un instrument”. Scrierile sale se vor a fi un astfel de instrument util; ele ne provoacă și ne seduc în același timp. Capitalul de înțelepciune pe care ni-l transmit nu e o literă moartă; el cere a fi recreat, clipă de clipă, în funcție de aspirațiile noastre. Este exact ceea ce Convorbirile de față ne îndeamnă să facem.

Aurelian Crăiuțu

Autorul despre carte:

„În această carte, este vorba neîntrerupt despre credință. Iar noi o publicăm sub semnul unui act nou de credință, care constă în a acorda credit inteligenței și sufletului cititorului pentru a umple lacunele și a prelungi contururile abia schițate aici. În sfârșit, pentru a ghici, dincolo de imperfecțiunea limbajului, acele realități primare și ultime pe care am vrut să le mărturisim și pe care niciun cuvânt omenesc nu le poate exprima.”

Semne de carte:

„Posedat de această nevoie de absolut despre care vă vorbeam, am dorit – și cred că aceasta este, în fond, dorința oricărui om – un bine, am dorit o dragoste care să poată satisface pe deplin aspirația mea către dragoste și bine. Altfel spus, există oare un Tu absolut și infinit care să răspundă eului meu relativ și mărginit?”

„Setea de esențial, setea de absolut care caracteri-zează demersul gândirii mele – și nu numai demersul gândirii mele, ci și al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut și necondiționat, care să nu fie măsurat de timp, de spațiu și de vicisitudinile acestei vieți.”

„Prin urmare, cultul omului îmi lipsește cu desăvârșire. După cum îmi lipsește și disprețul pentru om. Dimpotrivă, cred că tocmai credința în Dumnezeu, credința în acest set de adevăruri esențiale care decurg din Dumnezeu, este cea care dă valoare omului. Dacă luați în considerație istoria, ea e plină de mediocritate, de orori, de haos; în același timp, există însă o tradiție eternă care ne învață că oamenii beau întotdeauna de la aceeași sursă și repetă aceleași adevăruri cu accente și în lumini diferite.”

„A iubi în Dumnezeu înseamnă a iubi o ființă în chiar sursa însăși a dragostei. Înseamnă a o iubi în puritatea ei originară, dincolo de timp și de Că-dere, ca o picătură de veșnicie încă nedesprinsă de izvorul său și care ar tremura la granița dintre vizibil și invi-zibil. Această transfigurare nu e o iluzie, ci e viziunea esenței prin intermediul existenței. Un fel de transfigurare a dragostei care nu e iluzorie.”