Cartea de față reprezintă o mărturie pentru un fenomen poate irepetabil în istoria intelectualității românești, cel al „studenției întârziateˮ.

A fost o etapă parcursă de mulți dintre membrii generației mele, din cauza constrângerilor impuse de autoritățile statului totalitar comunist. Prizonieratul în propria țară și interdicția oficială de a cunoaște lumea și de a‑ți desăvârși studiile în marile universități din Occident sunt lucruri de neînțeles pentru un tânăr aflat azi la vârsta pe care o aveam eu în acea vreme. Colegii mei de generație știu prea bine că cea mai fierbinte dorință a unui tânăr doritor de a‑și găsi un traiect distinct în cultura umanistă era aceea de a putea studia într‑o universitate vestică. În conversațiile noastre, Biblioteca devenise un spațiu aproape sacru, sinonim cu Paradisul însuși!

Nu mi‑a fost dat să mă bucur de studii „în afarăˮ la vremea potrivită. Am apucat totuși, fie și la sfârșitul tinereții, un ultim tren. Detaliile acestor tribulații sunt relatate în paginile volumului de față. (E.M.)