Trecerea de la perspectiva limitată a propriei subiectivităţi la conştientizarea multiplicităţii lumii fenomenale presupune o problematizare a realităţii; omul începe să se teamă ca intrarea în imperiul dublului să nu fie un prim pas spre atomizarea destruc­­turantă a propriei persoane, iar (re)gândirea realului din această perspectivă se impune de la sine.

Dublul ar servi ca atare la întări­rea acestui real, a cărui corporalitate este greu de mulţu­mit în rela­ţie cu transcendentul. El ar da mărturie despre un anumit exces de fiinţă, dar şi, în egală măsură, de un deficit de fiinţare; ceva din procesul prin care ia naştere fiinţa trebuie să fie deficitar, din moment ce rezultatul său nu a fost împodobit cu prestigiul unici­tăţii.

Constituie dublul o întărire a unei existenţe sau reprezintă, dimpotrivă, subminarea acesteia? Şi suportă cu adevărat realitatea această dublare a fiinţării? Uneori, chiar simpla reproducere a fiin­ţei este în măsură să arunce umbra unei nelinişti, ştirbind contururile unei alcătuiri nesigure de locul pe care-l ocupă în lume. Dar abia odată cu intrarea în joc a eului dublul începe să arunce umbra în-doi-elii asupra realului.