Vasile TUDOR scrie în Somnul din Nămoluri despre replierea ființei, nu în mineral, ci în substanța primordială, în Nămolul care e Totul: timp, spațiu, (văz) duh.

Poetul se identifică într-o încercare a labirintului de până la Nămolurile unde Totul „se retrage în forma sa”. Figurile lirice – Solitarul, Cerșetorul, Nimeni, Cuvântul – redefinind Poetul însuși, tresar în zborul ”păsării domnului Poe”, lăsând să înflorească, înăuntru, îngerul, precum în ceruri înflorește liliacul, iar ființa visează la „un ținut fără de noapte”, de la marginea umbrei.

Vasile Tudor, un liric autentic, (supra)viețuind într-o paradigmă construită în orizontul romantismului și simbolismului, scrie, în ”Somnul din Nămoluri”, o poezie crepusculară, în pâlpâirea ”stelei adormirii” care luminează, oricât de vag, întunericul unde se va fi pierdut Euridice și apele râului Lethe, cu luntrașul care așteaptă simbria (pe)trecerii dincolo, în tăcerile pustii. -Ioan HOLBAN