În calitate de înger căzut, Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanţe goliardice… De asemenea obişnuieşte a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualităţii derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini care, cu cât încearcă a o înăbuşi, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos… Dar sub presiunea continuă a izolării, vitalitatea nativă păleşte, se inhibă. Iniţial plin de-o candidă îndrăzneală, poetul devine timid, „se strecoară” printre zidurile orăşeneşti până la „cel mai apropiat anotimp”, chiar şi durerile şi le simte „înstrăinate”, emite „spirite” spre a-şi face curaj…

Se încheagă un ton mizerabilist al acestui discurs ce are aerul a păşi pe o frânghie, echilibrându-se între refuzul emfazei şi mărturia suferinţei ineludabile, măsurată prin acuitatea imaginii. Clopotele dau vina pe anotimpuri, lumina de deasupra acoperişelor răstoarnă pasărea albă de foame, umbra fierbe în buzunare străine, busuiocul e sătul de credinţă, piatra îngenunche lacrima, întrebarea e nestatornică precum aburul băii comunale, batista se lipeşte de cerul gurii uscate de sete, oraşul se odihneşte ca o torţă picurând în tăcere, la capătul întrebărilor sunt aşezate dormitoare, un ochi obosit intră în moarte şi iese dintr-însa. Aşadar un duh expresionist animă aceste corespondenţe amare care traduc un destin în răspăr.

Închipuindu-şi „o clipă” că ar fi putut fi „fericit”, autorul recade „într-un colţ al paginii” sale lirice ca-n singurul loc al expierii (relative). O asemenea condiţie pare să fie stinsă prin limpezirea scriiturii, când mâlurile contondentelor asociaţii se depun la fund, rămânând la suprafaţă armonia unei pătrunzătoare elegii… În creaţia sentimentului criptat (şi nu prea) în Echim Vancea, iubitorii de poezie pot găsi numeroase imagini, versuri, texte încântătoare, întrucât, neîncumetându-se să aleagă, abrupt, „absenţa sau visul”, bardul alege „drumul mătăsii” care este expresia poetică.

Gheorghe GRIGURCU