Mărturisesc că nu știam mai nimic despre prozatorul Paul DIACONESCU și cum nu mă pricep să umblu pe computer, nici n-aveam mari șanse să aflu ceva. Noroc cu prietenul Marian Drăghici care m-a rugat să arunc un ochi peste niște proze scurte ale celui pomenit mai sus. Am descoperit astfel un scriitor pe deplin stăpân pe mijloacele sale, abordând fără șovăire teme grave, esențiale, cum ar fi cea – nu ușor de stăpânit! – a singurătății. „Mulți singuratici în orașul nostru!” – spune la un moment dat un personaj dintr-o povestire și acesta ar putea fi motto-ul întregului volum.

De remarcat că aproape toți eroii prozatorului sunt oameni trecuți de prima ori chiar a doua tinerețe care încearcă să lupte prin flash-back-uri, prin rememorări, „împotriva nisipului”, adică a risipirii spre neant. Dialogurile curg firesc, profilurile-crochiu sunt creionate în forță, iar finalurile lasă la îndemâna cititorilor multiple sugestii și posibile rezolvări.

Prin această carte, Paul Diaconescu confirmă că este un prozator de linia întâi a literaturii române contemporane.

Ioan GROȘAN