Mimând modestia, cu politicoase preveniri cum că nu-i tocmai înţelept să risipeşti energie şi timp preţios, aruncându-te tu, prea vrednic cititor, asupra unui text greu de rumegat, autorul îţi atinge cu precizie bine calculată curiozitatea. Iar curiozitatea aceasta îţi va fi răsplătită după truda unei citiri, care cere o a doua citire, cu adăstări destule spre mai bună înţelegere. Efortul şi răbdarea de a te opri nu odată din lectură spre o mai bună înţelegere te vor face să descoperi un eseist dedulcit la lecturi din poeţi mari şi ciudaţi, incomozi ca şi autorul de Erezii ieşene, şi cât de bine se potrivesc versurile din Ghilgameş, ori Nichita Stănescu, ori Baudelaire, ori Montale, ori Nichita Danilov, ori Esenin pe trunchiul parabolicei scrieri.

Ai impresia că un poem sau altul fost-a scris pentru a ilustra, mai sugestiv decât alte cuvinte exegetice, adevărul unei maxime ori al unei învăţături asiatice. Regizor de teatru, director de trupă teatrală o vreme, instructor de teatru la tinereţe, doctor în Teatru cu o teză despre sentimentul nimicniciei în dramaturgia lui Cehov; mai nou – editor, întreprinzător pe cont propriu al unor proiecte culturale năstruşnice, spirit iscoditor şi neîncovoiat de obligaţii sociale, Ion Mânzatu – căci despre domnia sa este vorba – mă surprinde propunându-mi să parcurg un manuscris voluminos, mărunt scris, cu o bibliografie ce pune alături cugetători din toate timpurile, poeţi şi iarăşi poeţi, fizicieni şi astrologi, antropologi însemnaţi. Toţi sunt puşi la treabă, după ce au fost citiţi şi răscitiţi cu de-amănuntul, vreme de câteva decenii, pentru a sprijini un ópus neobişnuit – cât învăţătură de transmis pe alte căi decât cele ale scrisului – de masă; cât studiu antropologic, cât mărturisire – ferită de ochi şi urechi sceptice, cât eseu de filosofia culturii, toate la un loc şi pe rând menite să valorifice un gând îndrăzneţ, unii i-ar spune – nesăbuit: o… cosmogonie.