Majoritatea autorilor care îşi scriu ,,amintirile” fie în ce formă ar fi această scriere, şi mai ales sub forma banalului jurnal, obişnuiesc să explice, între-un capitol al volumului (dar mai ales în prefaţă), motivele care au determinat hotărârea de a se apuca de acest lucru, care nu-i deloc uşor. Sunt multe motive, unele excepţional de onorabile, fiind, ca să mă exprim aşa, chiar o sarcină de importanţă istorică. Unele jurnale devin, astfel, documente capitale ale istoriei, într-un domeniu sau altul. Printre motivele care explică apariţia unui jurnal, unul, cel mai sincer, este eludat, omis cu intenţie, acela de a sublinia că un autor de jurnal o face de cele mai multe ori din vanitate. Eu am micul curaj de a admite că mi-ar face plăcere – ar plăcea duhului meu – să se manifeste în acest fel, să scrie un jurnal. Celelalte motive, explicaţii, ce vor fi ele, nu le omit. Dar cinstit, mai ales faţă de mine, mi se pare să recunosc direct că mi-ar face mare plăcere să mă reîntâlnesc cu mici sau mari fragmente din propria mea viaţă. Este un fel de – să spun astfel – autoscopie psihică.

Pe cine interesează? Nu mă interesează atât pe cine interesează acest jurnal, dar sunt curios să constat în ce măsură mă va interesa pe mine să privesc înapoi, prin ocheanul cu lentilele întoarse.

Constantin Romanescu