De ani buni, Julieta Pendefunda este o prezenţă discretă şi distinsă în paginile mai multor reviste de cultură din ţară şi străinătate, în care publică atât eseuri, recenzii sau cronici literare, cât şi texte poetice. Şi totuşi, până în momentul de faţă ea a ezitat să îşi adune într-un volum rodul versificat al reflecţiilor sale cotidiene. Ezitare autoimpusă, de bună seamă. Scriitoarea trebuie să fi fost urmărită mai ales de ispita autoexigenţei, cu mult mai necesară – se ştie bine, dar se uită adesea – decât orice sugestie de exiguitate venită din afară. (…)

Indiferent de impulsul ordonator al textelor poetice scrise de Julieta Pendefunda, ele reţin atenţia cititorului printr-o neclintită încredere în capacitatea poesis-ului de a înnobila simplul act ontologic. De unde impresia generală de nostalgie stenică pe care o lasă, finalmente, această carte în care se caută, cu abnegaţie, sensul ascensional al existenţei. Deloc întâmplător, ea se încheie cu sugestia unei ofrande aduse celor care îi împărtăşesc idealul: „Şi unii mă privesc cum zbor departe/ de-i vânt sau e furtună, în dor/ de muguri albi sau frunze roşii./ Acelora le dăruiesc această carte.

Emanuela Ilie