Monografia analizează relațiile României cu Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piața Comună) ca entitate, în perioada cuprinsă între 1957, anul înființării CEE, și 1989, anul prăbușirii sistemului socialist în România. Studiul răspunde la câteva întrebări principale: Cum a văzut România integrarea vest-europeană și cum a evoluat percepția sa în această privință? Cum și când și-a conceptualizat România relațiile cu Piața Comună și, mai ales, de ce? Cum a fost pusă în practică această concepție și cu ce rezultate? Care sunt principalele caracteristici ale acestei relații și ce ne spun ele despre politica externă a României postbelice, în general?

Lucrarea contestă abordarea istoriografică anterioară, care interpretează politica externă și internă a României postbelice prin lentila dihotomiei Est-Vest, socialism- capitalism, apropiere/distanțare de URSS, apropiere/ distanțare de Occident. Folosind ca studiu de caz relațiile cu Piața Comună, volumul propune un alt model de interpretare pentru politica externă a României postbelice – o alternativă la teza tradițională rezumată prin formula „România între Est și Vest”.