„Voi vorbi despre familie și despre societate, despre bine și rău, despre prietenie și dușmănie, bucurie și ură, viață și moarte etc. Vreau să arăt ceea ce se știe deja de la înaintași, însă experiența noastră istorică negativă ne obligă adesea să repetăm că societatea tradițională românească, din perspectiva satului «de tip clasic», era echilibrată, robustă, plină de vitalitate, nu anemică, înapoiată, conservatoare, năpădită de vicii, dominată de ură, cum susțin neoproletcultiștii care deformează și politizează cu vădită rea intenție. Fără polemici sterile, se cuvine o replică fermă, pentru ca cititorul de azi și de mâine să pășească din nou pe terenul certitudinii și al adevărului.”

Țăranul era, aşadar, un empiric, nu un speculativ, cum rezultă din „repere” de tipul:

„Cînd se vede la apus o sprînceană luminoasă, s‑aşteaptă să vie o vreme frumoasă”;

„Cînd a cîntat ciocîrlia să fie plugul în brazdă”;

„Cînd înfloreşte mărul atunci să începi a ara”;

„Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”;

„Cînd începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta”.

Ţăranul din satul tradiţional era considerat înţelept, adică avea pregătită pentru fiecare situaţie de viaţă, bună‑rea, o vorbă aleasă şi călăuzitoare. Fireşte, nu orice ţăran avea înzestrarea de a transforma observaţia curentă, empirică, locală, într‑o formă mai subţire de gîndire, abstractă şi generalizantă. Fraza citată, „Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”, luată ad litteram, este o observaţie privitoare la vreme: hîrjoana măgarilor ar semnala schimbarea timpului. Aceeaşi frază se deplasează spre alt înţeles în cazul în care se schimbă protagoniştii jocului: nu măgari, ci oameni. Fraza ascunde o metaforă, drept urmare nu mai vizează schimbarea vremii, ci o mutaţie caracterologică.

Variantele nu sunt numai exerciţii stilistice, jocuri pe loc, ci şi modalităţi de afirmare a gîndirii generalizante: „Bagă‑l în casă, te fură, Dă‑l afară, te înjură”. Acesta pare un exemplu de gîndire analitică, întrucît dă impresia că se porneşte de la un caz particular, că un proaspăt păgubit îşi varsă oful, la un sfat între cumetri. Varianta: „Cei ce fură aceia mai tare te înjură” depăşeşte cazul particular. Pronumele (cei – aceia) are funcţie generalizantă, rămâne în prezentul continuu: hoţul prins în flagrant este şi gălăgios. Penalizarea morală din a doua formulă paremiologică (sentinţă) este valabilă nu numai pentru toată societatea tradiţională, ci şi pentru cea modernă. Tocmai în asta constă actualitatea sentinţei citate, ca şi a altora despre care va veni vorba la timpul potrivit.