Ediţie îngrijită de Ioan Cristescu şi Ion Vartic

„Concepția despre artă a Cercului Literar al Universității «Regele Ferdinand I» din Cluj în exil la Sibiu s-a cristalizat în patru pași. Pasul 1: «Manifestul», scris de Negoițescu, cu un fond de idei și principii stabilite în mod colectiv; pasul 2: «De la stilul istoric la stilul filosofic» de Radu Stanca; pașii 3 și 4: ideea complexității interioare a operei de artă, susținută pe filieră germană de Victor Iancu, a trecut ca «furaj axiologic complex» în eseul «Resurecția baladei», la Radu Stanca. Acest ideal estetic complex a intrat în patrimoniul comun al Cercului, iar I. Negoițescu i-a schimbat numele în «euphorionism».” (Marta Petreu)

„Un roman epistolar participă, împreună cu numeroase alte cărți – În căutarea timpului pierdut, Călătorie la capătul nopții, Privește, înger, către casă, Tropicul Capricornului, Viața ca o pradă etc. –, la una dintre marile orientări ale secolului: a desființa frontiera dintre viață și literatură prin manifestarea în spațiul fiecăreia a potențelor amândurora. Un roman epistolar este viață și creație în aceeași măsură.” (Livius Ciocârlie)

„I. Negoițescu a dorit ca romanul său epistolar cu Radu Stanca să aibă, ca ilustrație de copertă, gravura colorată a lui J. Hoeg Düsseldorf, care reprezintă emblematica Fleischergasse, cu amestecul său de gotic și baroc tipic Sibiului. Totodată, pentru că a locuit pe această stradă (astăzi a Mitropoliei) în vremea studenției sale și pentru că aici, în casa cu numărul 12, a avut loc, în 13 iunie 1943, într-o atmosferă euforică, primul cenaclu al Cercului Literar. În fine, pentru că gravura însăși i se părea a fi germenele unei balade a prietenului său.” (Ion Vartic)

Despre autori

Radu Stanca (autor)

Radu Stanca (1920-1962), dramaturg, poet, eseist, regizor de teatru. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1942). Se refugiază la Sibiu în timpul războiului, unde este redactor la revista Curțile dorului (1941) și colaborează la Revista Cercului Literar. Este profesor de introducere în estetica teatrului la Conservatorul Popular (1945-1949), actor (1947-1948) și regizor la Teatrul de Stat sibian (1949-1961) și la cel din Cluj (1961-1962). Publică cronici de carte, de artă dramatică și muzicale, precum și poeme în revistele Tribuna, Contemporanul, Steaua, Viața românească ori în cotidianul Țara. Este distins cu Premiul Sburătorul al Asociației „Prietenii lui E. Lovinescu” pentru piesa de teatru în manuscris Dona Juana (1947). Antum i-a apărut doar teza de licență (Problema cititului. Contribuții la estetica fenomenului literar, 1943), iar postum i-au fost publicate o monografie (Ștefan Braborescu, 1965), volume de versuri (Versuri, 1966; Poezii, 1973; Poezii/Gedichte, 1979; Versuri, ed. critică, 1980; Doti, 2011), de eseistică (Acvariu, 1971), dramaturgie (Teatru, 1968, 1985; Turnul Babel, 2002) și corespondență (Un roman epistolar, 1978).

I. Negoițescu (autor)

Ion Negoițescu (1921-1993), poet, critic, istoric literar, eseist, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1946). Redactor la Revista Cercului Literar (1945), Luceafărul (1965-1967) și Viața românească (1968-1971) și bibliotecar la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1952). Deținut politic (1961-1964). În 1980 pleacă cu o bursă de cercetare în Germania, unde, mai târziu, se va stabili definitiv. A publicat volume de proză și poezie (Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941; Sabasios, 1968; Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969; Moartea unui contabil, 1972; Viața particulară (poezii și aforisme), 1977; Primăvara elvețiană și alte proze, 1999), de critică și istorie literară (Despre mască și mișcare, 1944; Scriitori moderni, 1966; Poezia lui Eminescu, 1968; E. Lovinescu, 1970; Însemnări critice, 1970; Lampa lui Aladin, 1971; Engrame, 1975; Analize și sinteze, 1976; Alte însemnări critice, 1980; Istoria literaturii române, vol. I: 1800-1945, 1991), de corespondență și memorialistică (Un roman epistolar, 1978; postum: Straja dragonilor, 1994, Ora oglinzilor, 1997, și Dialoguri după tăcere, 1998), precum și un volum care a reunit texte apărute în presa străină și cea de exil (În cunoștință de cauză, 1990).