Înzestrat cu o certă vocaţie de povestitor şi cu un extraordinar simţ al limbii, Fănuş Neagu (1932–2011) s-a impus în cadrul literaturii române postbelice prin câteva interesante volume de proză scurtă precum Ningea în Bărăgan (1959), Somnul de la amiază (1960), Dincolo de nisipuri (1962), Cantonul părăsit (1964) etc. Asemenea lui Mircea Eliade, scriitorul recunoaşte nevoia omului modern de vise, de povestiri exemplare, de unde şi o serie de afirmaţii semnificative cum ar fi şi cea care urmează: „Nevoia de vis, de vis şi de «suspense» e de când lumea – toată viaţa e un foileton cu «va urma»”. A povesti nu înseamnă a prezenta evenimentele într‑o manieră realistă, pozitivistă, specifică prozatorului secolului al XIX‑lea, ci echivalează cu relevarea semnificaţiilor ascunse ale întâmplărilor. Scriitorul face parte dintr‑o familie mai largă de spirite, având ca principali reprezentanţi câţiva prozatori ce au cunoscut mirajul câmpiei, ca de exemplu Alexandru Odobescu, Gala Galaction, Panait Istrati, Zaharia Stancu sau Ştefan Bănulescu, fără ca aceste filiaţii posibile să îi ştirbească cu ceva autenticitatea inconfundabilă a operei. (Gheorghe Glodeanu)