Exista in Marsul invalizilor, noul roman al lui Florin Anghel Vedeanu, o mare voluptate de a povesti, placere concurata doar de dorinta constructiei epice, in care se amesteca realul si fantasticul, ceea ce duce naratiunea pe taramul mitologiei. Ca in epopee, planul real al oamenilor, cu viata lor pamanteasca, intre limitele precarei conditii umane, este dublat de unul sacru, divin, in care Dumnezeu si Sf. Petru privesc, contempla, dirijeaza, vegheaza, de sus, mersul vietii/lumii de jos, care a uitat sa-si inalte privirile spre cer. Miscarea epicului intre real si fantastic creeaza dimensiunea realista a fantasticului. Onete, de exemplu, simte ca evolueaza la limita dintre realitate si vis: „...nu mai stia cand viseaza sau cand este treaz”. Pe aceasta linie labila, fantasticul capata caracter straniu. O descriere a trecerii: „Intunericul devenise piftios si era din ce in ce mai greu de respirat”, creeaza impresia miscarii intr-un spatiu de gelatina, relevand, la modul epic, felul in care constiinta percepe necunoscutul, taramul celalalt, moartea. Imaginea lupilor albi care invadeaza spatiul in Ajunul Craciunului creeaza si sustine sugestia fantasticului miraculos.
Dramele oamenilor capata, astfel, o explicatie, o motivatie: sunt consecintele greselilor, ale pacatelor lor. Umanitatea aceasta, imaginata de Florin Anghel Vedeanu, traieste clipa, dezinteresandu-se, practic si spiritual, de orice i-ar putea impiedica trairea plenara a clipei evanescente. Fara cerebralitate, fara preocupari de spiritualitate, instinctuali si epicurei, acesti oameni privesc viata din perspectiva unei eternitati de-o clipa. Pacatul, pedepsele, rasplata intra in aceasta simpla filosofie de viata. Nu exista preocuparea de a orienta viata pe un drum visat, gandit si proiectat mental, idealizat in spirit, nu exista aranjamente cu viata si destinul. Ca un izbuc, viata ii surprinde si le defineste destinul ca un fatum pe care nu-l pot stapani, in voia caruia se lasa, incredintati de sensul imprimat de Dumnezeu existentei lor. Exista, totusi, o aspiratie, una morala, anume bunatatea, asociata luminii si, prin urmare, lui Dumnezeu, aspiratie inclusa intr-unul dintre mottouri, definitoriu pentru aceasta umanitate: „Doamne, cred ca mi s-a facut sa mor. Opreste-ti, acasa, samanta de oameni buni. Auzi?!”
Onete al lui Icnete, devenit, ulterior, Onete Chirvasitu, personaj principal al romanului Marsul invalizilor, ilustreaza epic aceasta idee a naratorului. Pe parcursul celor 16 capitole, intr-o pendulare real-virtual, se contureaza o viata si se defineste un destin. In plan virtual, Onete ar fi putut continua traditia familiei, devenind ciobanul care sa traiasca din plin bucuria unei vieti ancorate in real. Un accident, hybris-ul care-i scrie tragedia, intamplarea nefericita pune capat acestei posibilitati.
In lumea imaginata ca multivers, cuantele ascund posibilitati infinite. In planul realului, viata lui Onete intra pe un alt culoar, dar el nu se rataceste in labirint, este, mai degraba, ratacit de necunoscutele vietii. In dimensiunea in care se afla, intervine teroarea istoriei. Fundalul evenimentelor este dat de realitatea romaneasca postbelica – anii '50 pana in anii '70, cu problemele, cu situatiile lor politice, deloc indiferente, atingand vietile tuturor. Onete este o victima a terorii istoriei, in speta, a razboiului, o victima colaterala. Proiectilul pe care-l gaseste, al carui pericol nu-l constientizeaza, ii deturneaza viata, integrandu-l in randul soimanitilor, al invalizilor. Din acest punct, lumea ii pare o lume a invalizilor, nu a marginalizatilor, insa, iar el, parte a unei adevarate armate aflate intr-un continuu mars al invalizilor.
Titlul isi releva semnificatia in straturile de adancime, cu ideea subtila potrivit careia fiecare om este, intr-un fel sau altul, un invalid – unii invalizi trupeste, altii sufleteste, ducand cu sine o povara vizibila/invizibila. Invaliditatea atinge trupul si/sau sufletul. Cei ca Onete isi duc invaliditatea la vedere; altii, ca Dezideriu Chirvasitu, de exemplu, un invalid camuflat, cu mari parti de suflet amputate, traiesc in minciuna, slujind aparentei.
Pe aceasta tesatura ideatica, se deseneaza o poveste verosimila si veridica, intr-o proiectie realista in care naratorul investigheaza medii diferite – rural, urban. Actiunea porneste din spatiul sudic rural, strabate un drum, ajungand in cel bucurestean. Personajul care strabate aceste medii este Onete. Tarani si intelectuali, diferentele nu sunt prea mari, de aceea nici insurmontabile, aceste personaje se intersecteaza mereu, se completeaza, se intregesc. O dovedeste povestea de dragoste dintre invalidul Onete, creditat, prin prejudecata, cu putine sanse de reusita sociala, el insusi, victima acestor prejudecati, dandu-si putine, si Camelia, fata preotului din sat, o intelectuala cu instincte puternice in directia perpetuarii vietii. Neverosimilul povestii de dragoste e concurat de ideea instictualitatii feminine. Aici, se releva putin din misoginismul masculin. Desi nu lipsite de inteligenta, femeile – Tanasca, Ioana, Camelia, sunt dominate de instinct, vitime ale instinctelor. Tanasca, de exemplu, personaj memorabil, este un model de fata nesabuita, de feminitate devoratoare, prin care ii subjuga pe barbatii care nu-i rezista, nici nu se pot sustrage fascinatiei pe care femeia o exercita. Barbatii sunt victime ale acestei instinctualitati, pe care nu o pot refuza. Dominatia nu este a intelectului, nu exista personaje cerebrale, ci a instinctului. De aceea, femeia este dominatoare, devoratoare, obtine intotdeauna ceea ce-si doreste.
Nu trebuie omis apoi planul dialectal al vorbirii personajelor, pentru care Florin Anghel Vedeanu are urechea mereu pregatita. Sunetele se rostogolesc in dialoguri vii, presarate de verbe specifice – posechia dracului, a fi toitanel, a oroti, a melita, veniti da parca va duceti, a tine idechiu' casei etc., care localizeaza actiunea si individualizeaza personajele, prin raportare la mediul din care provin, vorbirea specifica Sudului, incluzand personajele intr-o colectivitate. Toti vorbesc asa, in tonalitatea si muzicalitatea graiului. Modul de a vorbi nu-i individualizeaza, ci ii include intr-o lume in care ei sunt doar o parte, ca firul de nisip in imensitatea unei plaje. Dar ei nici nu vizeaza o individualizare; ei isi asuma valorile colectivitatii si traiesc in conformitate cu ele.
Ca in aproape toata epica sudului, numele personajelor au pitoresc lingvistic: Mirel a lu' Ilie Zimnicaru, Clandus, Tanasca, Fane a lu' Gheatoc, Ducu alde Vaca, Mutu alde Udubleaja, Marin Codeana, Dicu alde Sperie-Peste, Petre alde Harcea zis Mamolea. Ca si numele, personajele au limbi ascutite, vorbele lor sfasie, ating, ranesc.
Dincolo de toate acestea, exista, in Marsul invalizilor, alte dimensiuni pe care cititorul le poate prospecta pentru a-si satisface apetitul pentru poveste, pentru real, ca si pe cel pentru fantastic. E un roman ambitios in care Florin Anghel Vedeanu experimenteaza modalitati diferite ale epicului si desavarseste arta de a povesti.