La 14 aprilie 1934, primindu-l în audiență pe Raoul Bossy, ministrul aflat în fruntea legației române, reînființată în capitala finlandeză după o întrerupere de peste un deceniu, președintele Pehr Evind Svinhufvud i-a declarat: „Suntem două națiuni vecine – România și Finlanda…, întrucât avem o frontieră comună: frontiera rusească”. O afirmație surprinzătoare, deoarece cele două țări sunt situate geografic la o mare depărtare una de cealaltă. Și totuși afirmația președintelui finlandez conține un adevăr imposibil de contestat – marele vecin, indiferent de forma internă de organizare, le-a marcat decisiv evoluția istorică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în contemporaneitate. Prima jumătate a secolului al XX-lea ilustrează convingător justețea celor de mai sus: Finlanda, devenită independentă, și România reîntregită au în regimul bolșevic, ce preluase țelurile expansioniste ale Imperiului Romanovilor, sucombat în 1917, cel mai periculos adversar.
Lucrarea se oprește asupra perioadei 1917-1947, ani de intensificare considerabilă a raporturilor bilaterale, ce a permis aprofundarea cunoașterii reciproce, îngreunată până atunci, în primul rând de depărtarea geografică.