„Opera lui Lewis Carroll are tot ce‑i trebuie pentru a fi pe placul cititorului actual: cărți pentru copii, de preferință pentru fetițe; splendide cuvinte insolite, ezoterice; grile, coduri și decodări; desene și poze; un conținut psihanalitic profund, un formalism logic și lingvistic exemplar. Și, dincolo de plăcerea imediată, ceva de altă natură, un joc al sensului și al nonsensului, un haos‑cosmos. Însă cununia limbajului cu inconștientul a fost oficiată și celebrată în atâtea feluri, încât trebuie cercetat ce anume a însemnat ea la Lewis Carroll, cu ce anume a restabilit ea legătura și ce anume a celebrat ea în cazul său, grație lui. Prezentăm aici niște serii de paradoxuri care formează teoria sensului. Faptul că această teorie nu poate fi separată de paradoxuri este lesne de explicat: sensul este o entitate inexistentă, ea se află, chiar, cu nonsensul în niște relații cu totul aparte. Locul privilegiat atribuit lui Lewis Carroll se datorează faptului că el realizează prima mare trecere în revistă, prima mare punere în scenă a paradoxurilor sensului, când culegându‑le, când reînnoindu‑le, când inventându‑le, când pregătindu‑le. Locul privilegiat atribuit stoicilor se datorează faptului că ei au fost inițiatorii unei noi imagini a filosofului, în ruptură cu presocraticii, cu socratismul și cu platonismul; iar această nouă imagine este deja strâns legată de constituirea paradoxală a teoriei sensului. Fiecărei serii îi corespund, prin urmare, niște figuri care sunt nu numai istorice, ci și topice și logice. Ca pe o suprafață pură, anumite puncte ale unei anumite. figuri dintr‑o serie trimit la alte puncte ale altei figuri: o întreagă galaxie de probleme cu aruncările de zaruri, poveștile și locurile lor corespunzătoare, un loc complex, o „poveste încâlcită” – cartea aceasta este o încercare de roman logic și psihanalitic”(Gilles Deleuze)

din Cuprins:

Distincția platoniciană dintre lucrurile măsurate și devenirea‑nebun. Identitatea infinită. Aventurile lui Alice sau „evenimentele”

Distincția stoică dintre corpuri, sau stări de lucruri, și efecte incorporale, sau evenimente. Clivarea relației cauzale. A face să urce la suprafață. Descoperirea suprafeței la Lewis Carroll.

Desemnare, manifestare, semnificare: raporturile dintre ele și circularitatea lor. Există o a patra dimensiune a propoziției? Sens, expresie și eveniment. Dubla natură a sensului: exprimabilul propoziției și atributul stării de lucruri, insistența și extra‑ființa.

Corp‑limbaj, a mânca‑a vorbi. Două feluri de cuvinte. Două dimensiuni ale propoziției: desemnările și expresiile, consumurile și sensul. Cele două serii.

Proliferarea infinită. Dedublarea sterilă. Neutralitatea, sau starea a treia a esenței. Absurdul sau obiectele imposibile

Forma serială și seriile eterogene. Constituirea lor. Spre ce converg aceste serii? Paradoxul lui Lacan: elementul straniu (locul gol sau ocupantul fără loc). Prăvălia Oii.

Sinteza de contragere într‑o serie (conectare). Sinteza de coordonare a două serii (conjugare). Sinteza de disjungere sau de ramificare a seriilor: problema cuvintelor‑valiză.

Paradoxul lui Lévi‑Strauss. Condițiile unei structuri. Rolul singularităților.

Singularități și evenimente. Problemă și eveniment. Matematicile distractive. Punct aleatoriu și puncte singulare.

Regulile jocurilor obișnuite. Un joc neobișnuit. Cele două lecturi ale timpului: Aion și Chronos. Mallarmé

Caracteristicile elementului paradoxal. Prin ce este el un nonsens; cele două figuri ale nonsensului. Cele două forme ale absurdului (fără semnificație) care decurg din acestea. Coprezența nonsensului cu sensul. Sensul ca „efect”.

Natura bunului‑simț {sensului bun} și paradoxul. Natura simțului {sensului} comun și paradoxul. Nonsens, sens și organizarea așa‑zis secundară a limbajului.

Antonin Artaud și Lewis Carroll. A mânca‑a vorbi și limbajul schzofrenic. Schizofrenia și eșecul suprafeței. Cuvântul‑pătimire și valorile lui literale explodate, cuvântul‑acțiune și valorile lui tonice nearticulate. Distincția dintre nonsensul de adâncime și nonsensul de suprafață, dintre ordinea primară și organizarea secundară a limbajului.

Evenimentele‑efecte incorporale, cauza și cvasicauza lor. Impasibilitate și geneză. Teoria lui Husserl. Condițiile unei adevărate geneze: un câmp transcendental fără Eu și fără centru de individuare.

Lupta. Câmpul transcendental nu poate să păstreze forma unei conștiințe. Singularitățile impersonale și preindividuale. Câmpul transcendental și suprafața. Discursul individului, discursul persoanei, discursul fără fond: există un al patrulea discurs?

Geneza individului: Leibniz. Condiția „composibilității” unei lumi sau a convergenței seriilor (continuitate). Transformarea evenimentului în predicat. De la individ la persoană. Persoane, proprietăți și clase.

Trecere spre dimensiunile propoziției. Sens și propoziție. Neutralitatea sensului. Suprafață și dublură.

Filosofie și înălțime. Filosofie și adâncime. Un nou tip de filosof: stoicul. Hercule și suprafețele.

De la semnificare la desemnare. Stoicism și Zen. Discursul clasic și individul, discursul romantic și persoana: ironia. Discursul fără fond. Discursul singularităților: umorul sau „persoana a patra a singularului”.

Cei doi poli ai moralei: prezicerea fizică a lucrurilor și utilizarea logică a reprezentărilor. Reprezentare, utilizare și exprimare. A înțelege, a vrea, a reprezenta evenimentul.

Adevărul etern al evenimentului. Efectuare și contraefectuare: actorul. Cele două aspecte ale morții ca eveniment. Ce înseamnă a vrea evenimentul.

„Fisura” (Fitzgerald). Cele două procese și problema distingerii lor. Alcoolism, manie depresivă. Omagiu psihedeliei.

Caracteristicile lui Chronos, și răsturnarea lui printr‑o devenire a profunzimilor. Aion și suprafața. Organizarea care decurge din Aion și diferențele față de Chronos.