“Sub formele pe care le luase la început, cu Fichte și cu Schelling, și care nu păreau încă, nici destul de clare, nici destul de temeinice, idealismul german, cu tot zgomotul pe care îl produsese, prin uimitoarele lui îndrăzneli, nu izbutise să înregistreze izbânzi definitive. Cu Hegel însă, noua direcție a cugetării filosofice post-kantiene părea că ajunsese a se impune contemporanilor, cu destulă putere și cu destulă trăinicie, pentru ca viitorul ei să poată fi socotit ca asigurat. Și totuși, această credință și această speranță a numeroșilor adepți ai „filosofiei oficiale” a statului prusian, cum am văzut în volumul precedent al acestei lucrări, că i se zicea filosofiei lui Hegel, – s-au dovedit destul de repede, în ciuda tuturor aparențelor, prea puțin îndreptățite. Neînțelegerile și discuțiile ce n-au întârziat a izbucni, după moartea lui Hegel mai ales, printre partizanii săi, care s-au împărțit în două tabere, nu numai deosebite, ci și dușmane, în așa-numitele „dreapta” și „stânga” hegeliene, – arătau destul de limpede că „adevărul” idealismului nu fusese încă definitiv stabilit. El rămânea încă expus la contestații și controverse, chiar și printre cei ce îl admiteau în principiu, dar socoteau că trebuiau să-i aducă, totuși, unele modificări, mai mult sau mai puțin însemnate. “ P.P. Negulescu