Mereu persistă zvonul răutăcios că traducători se fac cei care nu au reuşit să scrie ei înşişi. Şi sînt alţii care afirmă că adevăratul scriitor e traducătorul. Sau o postură intermediară, un celebru traducător spaniol afirma că traducerea e un gen literar în sine. Oricum ar fi, cred că în acest secol s-a petrecut o schimbare în legătură cu figura scriitorului-traducător.

O conversaţie între o scriitoare şi un traducător. Ea, Ariana Harwicz, o argentiniană stabilită în Franţa; el, Mikaël Gómez Guthart, un francez cu rădăcini argentiniene care se stabileşte temporar la Buenos Aires pentru a reveni forţat în ţara natală. Ambii, marcaţi de experienţa condiţiei de străini, pe care o descoperă ca fiind definitorie pentru orice practician al scrisului – scriitor, traducător – în virtutea conştiinţei că scrisul este înainte de toate o mărturie a radicalei lipse de apartenenţă la o limbă (comună). O carte în care se perindă fantomele lui Proust, Musil, Gombrowcz, des Forêts, Bernhardt, dar şi ale traducătorilor acestora, care depun cu toţii mărturie despre condiţia fantomatică a scrisului, despre „dulceaţa misterului” fără de care literatura ar deveni simplă birocraţie, arhivistică sau flecăreală. O carte despre splendoarea şi mizeria traducerii, redactată în linia artei conceptuale, scrisă, vorbită, gîndită de doi oameni inteligenţi, pe cît de cultivaţi pe atît de nonconformişti.