Cînd își refuză instrumentarul lucid și aseptic al psihoterapeutului, întorcîndu-se asupra sinelui
cu blîndețea tatălui și înțelepciunea călătorului încercat, Mihai Manole este poet. Iar cînd
explorează, ba precaut, ba dezinvolt, orizonturile expresivității lingvistice, pășind ba elegant, ba
stînjenit, dincolo de ele, Mihai Manole scrie poezie. „Utopia mea”, poemul de respirație
mazilesciană din startul „părții sănătoase” a cărții, oferă o fereastră grăitoare înspre laboratorul
poetic al lui Mihai. Dureros-conștient de insinuarea ireversibilă a tehnologiilor digitale în viețile
noastre, Mihai lansează o capsulă a timpului care mă face să cred că duioșia și blîndețea vor
supraviețui oricărei patologii, inclusiv aceleia tehnologice.

Sorin Despot

O lume în care „inventarul de linii-cicatrice [e] singurul semn că am fost”. În care „partea rănită”
capătă, în sfîrșit, dreptul de a vorbi. Asta e lumea care se constituie din paginile cărții lui Mihai
Manole, de la prima pînă la ultima. Ioan Es. Pop (care e unul dintre spiritele tutelare ale acestei
admirabile cărți de debut) spune undeva că poezia e istoria celor învinși. La Mihai Manole,
poezia e istoria „părții rănite”, care „toată viaţa [așteaptă] să se întîmple ceva rău”. Puține cărți
de debut atît de edificate despre natura & ubicuitatea răului am citit. Și puține atît de convinse că poezia e suma rănilor noastre – și că însuși faptul că putem vorbi despre răni (cu oroare &
tandrețe) ne face mai puternici decît răul care le-a produs.

Radu Vancu