„Mi se înrădăcinase din ce în ce mai adânc gândul că tot ceea ce se petrece în acest perimetru al odelor eșuate, scrise de-a-ndoaselea de un meșter de oglinzi aruncat în pârnaie pentru sechestrarea luminii în memoria zăpezii cerșetorind sânge de la toate tăișurile lucind a blândețe neîncepută, e un soi de ofensă la adresa timpului, de parcă s-ar fi dorit desființarea acestei dimensiuni fundamentale ce pare a ne stăpâni ca pe niște robi neputincioși a se elibera din chingile posesive ce le sugrumă libertățile. Era clar că timpul luase înfățișarea dușmanului unic și că trebuia omorât, torturat, strivit ca un gândac sub călcâiele slujnicelor și argaților care mișunau ca niște fantome prin labirintul de coridoare ce împânzea drăcește clădirea, nedibuindu-i vreun folos înnebunitoarei rețele, motiv pentru mine s-o iau ca pe o toană a arhitectului, preferând această variantă celei în care mai marele domeniului își dorise o învălmășeală de meandre inutilă și greu previzibilă, ca un șvaițer fără rost.”

fragment