Uneori, ființa ia naștere din întâmplare. În mod miraculos, însă din întâmplare. Ghemuindu-se, frământându-se, așteptând; de la prima celulă, la ultima șuviță. Incidentalul provoacă existența, în timp ce irepetabilul angrenează individul în marea trecerea… Ei bine, din potențialitatea acestei imagini prinde contur și povestea Omului cu trup de apă. Martori la geneza, dar și la devenirea acestuia, au fost scriitorul Ivo Rosati și ilustratorul Gabriel Pacheco, în timp ce odiseea ce-l are ca protagonist s-a lăsat cuprinsă în paginile cărții „Omul cu trup de apă și fântâna sa”.
Într-o casă abandonată de proprietarul plecat în Insulele Fiji sau în Africa, apa de la robinet dă naștere unui bărbat înalt, albăstriu, transparent și limpede asemenea cristalului. Și,de îndată ce ultima picătură îi modelează bretonul, Omul cu trup de apă sare afară din chiuvetă și iese pe stradă, căutând o mare, un lac sau un canal în care să se reîntoarcă.

Realitatea exterioară îl confruntă imediat cu o serie de judecăți de valoare, pentru că oamenii îl iau drept o băltoacă, o fântână, o reflexie ori o halucinație. Ba mai mult decât atât, spiritul coercitiv al societății îl urmărește, îl bănuiește și îi oferă sfaturi pentru a-l „ajuta” să devină „o persoană normală”. Cu toate acestea, atitudinea Omului cu trup de apă nu schițează niciodată vreo clipă de tulburare: în liniștea nopții, el iese la plimbare, mirosind, din când în când, florile; ajutând șoferii cu geamuri murdare; umplând sticlele goale ale întârziaților și ale însetaților.
Dar, chiar și așa, nu esteconfortabilă viața unui individ atât de diferit, atât de ușor de confundat cu un derbedeu. În hazardul aparențelor, Omul cu trup de apă este în continuare vânat, fugărit, amenințat cu anihilarea. Va reuși acesta să câștige încrederea oamenilor sau va fi asimilat de oprobriul celor ce-l înconjoară?

În hermeneutica textului, reacția societății șablonarde nu reprezintă decâtsubstanța de contrast, un pretext narativ folositpentru a evidenția trăsăturile unei probleme identitare. Din acest punct de vedere, Omul cu trup de apă este diferitul, alteritatea, iar clivajul dintre receptarea lumii exterioare și raportarea la sine îi evidențiază coordonatele personalității. „Pur și simplu, eu așa sunt!” replică protagonistul, în timp ce își croiește parcursul ficțional, interacționând cu celelalte personaje. Astfel, în ciuda derulării evenimențiale potrivnice, Omul cu trup de apă reușește să rămână fidel valorilor sale pozitive, bucurându-se de realitatea care i se înfățișează la fiecare pas și trăind pentru a fi de folos aproapelui.

În final, protagonistulva câștiga încrederea celor din jur, dar nu pentru că percepția acestora s-a modificat, ci pentru că el a rămas constant în formele-i de manifestare, nelăsându-se pervertit de zgomotul exterior și de context – debucățile de plastic și de gunoaie, de pietricele și de guma de mestecat –, făcând bine în continuare.

Relevantă pentru statornicia valorilor sale este și întâlnirea cu ploaia, de care, în mod simbolic, Omul cu trup de apă fuge. O voce îl chema înapoi în lumea apei, dar limitându-i libertatea de a alege și prezentându-i opțiunea în cheia obligativității. Pe de altă parte, acesta găsește o fântână abandonată și fără apă și și-o însușește drept casă, conferindu-i și ei din nou un sens. Așadar, fiecare popas narativ și fiecare întâlnire evidențiază un filigran al ființei sale și al destinului său: Omul cu trup de apă se disociază de oamenii din oraș și refuză contopirea cu ploaia pentru a rămâne al lui însuși, pentru a putea ajuta în continuare oamenii.