Icoana fuge de inventar. Pentru că icoana are o viață. O viață care ne învață să ne simțim propria viață. Prin aceasta, icoana se revelează ca exigență totală în fața vieții și acesta e sensul în care am numit „ultimă” atitudinea pe care icoana o dictează discursului nostru prezent. Este și sensul spre care converg mărturiile despre icoană pe care le-am cules. Înainte de a intra în relație cu aceste texte, trebuie să știm un lucru esențial, al cărui adevăr rezidă în nuanța percepției sale: deși este o imagine sacră, icoana are o realitate proprie, intim ascunsă dincolo de reprezentare. Ce vrea să însemne acest „dincolo de reprezentare” vom vedea la timpul potrivit. Până atunci, vom reține acest fapt ca suflul unei evidențe care este mai profund decât ceea ce o face evidentă în mod vizibil, adică este un suflu care precedă orice evidență și care face să iasă din el însuși orice evidență: ca sursă a sa și fond pe care evidența se detașează ca manifestare și apariție a adevărului. Și pentru ca aceste cuvinte să aibă un suport în memoria noastră, suport pe care icoana își va sprijini punerea în „evidență”, trebuie să ne amintim că, dacă omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, icoana este ceea ce resimțim în clipa în care Dumnezeu lucrează cel mai mult, în viața noastră, la asemănare.

Marin TARANGUL