Copilăria lasă urme... aflată abia la vârsta tulbure „grea și ciudată”, de „o durere înfiorătoare” a despărțirii de copilărie, Maria Felicia Pinte optează să nu uite, să le cerceteze atentă, adunându-le ca provizii pentru drumul vieții. Poezia ei, voit, jucăuș naivă, începe cu un strigăt-avertisment: „Copii, ascultați aici:/Orice-ar fi, rămâneți mici!”. Temele copilăriei sunt parcurse ca o alergare pe câmp. Felicia (fie-i numele premonitor!) aleargă liberă și autentică pe urmele copilăriei ei deloc îndepărtate. Vârstă la care cerul este în privire, la care copacul este frate și prieten, la care stelele se odihnesc în ochii curați, la care imaginația nu se îngreunează de zgura realității, la care naivitatea este o forță, regăsim aici o copilărie pe care, vorba lui Brâncuși, dacă am uitat-o, suntem morți sufletește. O stranie înmormântare este descrisă la un moment dat: jocul este cel definitiv dus. „Fă-mă mic!” este un imperativ și o rugăciune care, paradoxal, trebuie asociate maturizării. Versurile au, normal, o trăsătură uneori ludică și ghidușă, alteori îngrijorată și neguroasă, dar sunt mereu proaspete, vii în candoarea lor, și cu acea senzație de adevăr trăit care nu înșală. Puritatea descrierii trăirilor, fără nicio „scamatorie” stilistică epatantă, este, prin ea însăși, o opțiune care denotă gust și seriozitatea exprimării unui univers lăuntric bogat și interogativ. Pentru noi, cei de la celălalt capăt al vieții, un asemenea tablou ingenuu al copilăriei-adolescenței este dătător de speranțe. Nu e totul pierdut! Felicia este la vârsta când toate cărările vieții îi stau în față, cartea aceasta este o făgăduință și un atestat că o va alege și va fi aleasă de cea bună și frumoasă... (Christian Crăciun)