„Oamenii se mișcă tăcuți, târând după ei cohorte de singurătăți, într-o aglomerație a tunelurilor create ad-hoc, de fiecare individ în parte. Nimeni nu vede pe nimeni. Se aud mecanismele subtile ale naturii, pământul și plantele lucrează de zor, cu exactitatea aproximativă a unui orologiu medieval. Mi-e dor de veselia fără minte a mahalalei, atunci când noaptea răcorește acoperișurile strâmbe și asfaltul încins. Și de parfumul greu al florilor de vară, zâmbind frivol în lumina chioară a câte unui felinar răzleț. Azi plouă. Cerul e lipit de pământ și orașul devine cer. Cad îngeri.” (Septimiu Pan)