În anul 1924 au coborât din crângurile răsfirate ale Țării Moţilor câteva sute de familii, înspre Câmpia Careiului şi cea a Sătmarului. Aceşti bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, grupaţi în convoaie formate din căruţe acoperite cu „arn’eŭ” – coviltir –, erau coloniştii pe care noile autorităţi române au hotărât să îi aducă pe graniţă. Ei au fost aşezaţi pe fostele moşii ale unor familii nobiliare maghiare, trecute în proprietatea statului, cu ocazia Reformei agrare din 1921. Imaginea acestei apariţii exotice – cea a moţilor coborâţi din munte, pentru a‑şi lua în primire loturile de colonişti într‑o vară toridă – este una ce încă impactează. Tocmai de aceea, chiar şi la un secol de la acest eveniment, el se bucură încă de un loc bine definit în tradiţia orală a diferitelor comunităţi locale. Coloniştii moţi – stabiliţi în Scărişoara Nouă, Ianculeşti, Marna Nouă, Horea şi Gelu – nu au avut o viaţă uşoară. Turnurile neaşteptate ale sorţii, precum şi greutăţile pe care aceşti munteni, transplantaţi la câmpie, au trebuit să le înfrunte s‑au constituit, în timp, într‑o veritabilă saga. Întreaga poveste a moţilor colonişti ar putea constitui, fără niciun dubiu, scenariul unui film de succes. Abandonaţi de către autorităţi, implantaţi într‑un mediu ostil, ei au reuşit, în cele din urmă, să îşi încropească nişte gospodării sărăcăcioase.