„Aici găsim din nou aplicată una dintre ideile de forță ale profesorului Crăciun, anume că poezia nu este metaforă, ci metamorfoză. Poezia nu doar că sugerează, simbolizează, semnifică ceva, ci pur și simplu intervine în viață și o modifică, așa cum îngerul intervine în destin. Forța transfiguratoare a poeziei vine din aceea că ea conține nu doar un sistem de semne și sensuri, ci și o energie, un dinamism intern care produce vertij sau, cu trimitere directă la Ezra Pound, de-a dreptul vortex. În acest fel explică eseistul faptul că de la un moment încolo Nichita Stănescu renunță la scrierea textelor, căci scrisul este prea abstract, și dictează pur și simplu poemele, le vorbește. În dictare poezia redobândește plinătatea ei corporală, vocală, orală, gestuală, teatrală chiar, devine aură vizibil-audibilă a poetului. Iar dacă a fost cineva care să fi provocat un vortex în poezia română, acela a fost Nichita.”

Vianu Mureșan