Perioada cuprinsă între revenirea lumii bizantine la cultul sfintelor icoane (843) şi moartea împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (1025), perioadă ce coincide în liniile sale generale cu guvernarea dinastiei macedonene (867-1028), este cunoscută drept „vârsta de aur” a istoriei bizantine. Este epoca în care imperiul de pe malurile Bosforului a atins apogeul puterii sale reuşind să dea măsura originalităţii sale. O lume profund rurală, cu o administraţie descentralizată, repliată în jurul platourilor anatoliene în încercarea de a supravieţui în faţa expansiunii islamice şi care a renunţat la orice veleităţi thalassocratice, cu o ideologie ale cărei principale valori erau patria şi credinţa ortodoxă, a cedat locul, către mijlocul secolului al IX-lea, unei societăţi urbanizate, deschisă marilor curente economice ce animau spaţiul mediteranean, cu o politică expansionistă, în Orient ca şi în Balcani, legitimată de o ideologie care a revenit la doctrina constantiniană a imperiului creştin universal.

Conf. univ. dr. Marius Telea