Se spune că artiștii sunt cei care arhivează, în lucrările lor, spiritul vremii, fiind și cei care au capacitatea de a privi dincolo de nesfârșitele episoade cotidiene pentru a lua pulsul conștiinței colective. Întoarcerea către spiritualitate, către sacru și, în mod explicit, către Biserică, a generat în arta românească modernă și contemporană curente artistice majore și definitorii pentru identitatea noastră.

Alături de Biserică, forma concretă de reactualizare a imaginii Templului ceresc, Grădina reprezintă una dintre temele recurente în creația artiștilor români.

Percepută ca ipostază a Paradisului, Grădina a generat atitudini artistice diverse, care acoperă întreaga plajă de situare față de înțelegerea spirituală a lumii, de la ipostaza de Paradis pierdut la cea a Arcadiei, unde sacrul reverberează în natură ca un ecou al divinității, și până la limita Utopiei, acolo unde grădina se subordonează unei structuri mai complexe și devine parte integrantă a orașului ideal.

Așadar, vom regăsi o diversitate remarcabilă de reprezentări ale sacrului în arta românească, de la cele raționaliste și până la cele care mizează pe contemplația estetică și spirituală, aproape de meditația mistică.