„Dar cu dragostea față de mine cum rămâne? Cine trebuia să pună în sufletul meu de copil, de adolescent, de adult piesa aceea lipsă? Poate tata nu ar fi știut cum, dar mi-ar fi explicat că iubirea nu are sens sau că nu există, că ceea ce ne dorim este doar o ficțiune care ne-ar putea șubrezi. Și nu aș mai fi crescut așteptând să cadă din cer bucata aceea absentă din mine. Am perceput golul, l-am umplut cu ce-am știut, cu ce-am crezut, cu ce m-am mințit că am descoperit, cu vorbele mari ale oamenilor mici și caii verzi de pe pereți, cu gesturile stupide ale farsorilor și chiar cu ura sau indiferența ta când nu mai găseam altceva...”

„Nu înșirasem cuvinte niciodată, nici într-un jurnal barem, dar aveam senzația stranie că mă asemăn cu autorul acela care tot scrie, ajunge la jumătatea cărții fără să știe ce vrea să spună și încotro se îndreaptă. Îmi lipsea linia pe care trebuia s-o urmez, îmi lipseau mobilul și entuziasmul. Golul din mine era imens, mă transformasem într-un robot fidel programării sale, într-o mașinărie care tânjea să devină om. Operam gândindu-mă la altceva, priveam fără să văd, concentrându-mă inconștient pe zumzet, vorbeam doar cu oameni în care mutasem o parte din mine, iar neputința față de propria-mi persoană mă depersonalizase într-atât, încât cu greu ar fi putut un străin să mă recompună.” (ILEANA POPESCU BÂLDEA)