Ignatie Grecu – un poet puternic, unic, de o evidentă originalitate – scrie poeme, de fapt, un alt tip de rugăciuni, psalmi, așa cum olarul-artist picta vase de ceramică Cucuteni sau, în altă parte a globului, vaze japoneze. Materia din care e construit un poem e de o simplitate emoționantă: ici – o lebădă sau un stol de zburătoare regale, de un alb covârșitor, colo – o paletă de culori, între care predomină negrul, roșul și, mai cu seamă, albul, dincolo – un lac, o gutuie sau o felină. Și pretutindeni: lumina.

E o candoare de o forță rară în aceste și alte elegii sau poeme ale poetului-monah Ignatie Grecu. Candoare spre care se-ntorc, uneori, surprinși, îngerii contrariați și la fel de teribili ca în elegiile rilkeene, din care poetul Ignatie Grecu recită, citește și recitește, ca dintr-un soi de carte a cărților de poezie, trăgând cu ochiul, când și când, la nopțile nopților ce stau să ne înghită, la zorii de zi care pun pe gânduri privighetorile, la lebedele ce acoperă cu aripile lor ample tot cerul sau la liturghiile pe parcursul cărora miresmele de roze sfințesc totul.

Artistul învață să citească în nori și stejari, roze și brazi, cruci și văzduhul înmiresmat, în așteptarea răsăritului, când alegi să te bucuri și, iar și iar, să te bucuri: de tine, de prietenii puțini, tot mai puțini, și de tot ce te face să te simți binecuvântat să continui înaintarea pe drumul ce te-a ales de decenii, de secole sau… milenii. / Aura Christi