Fiecare om iubeşte într-un anumit fel şi are nevoie să fie iubit într-un anumit fel… pot să te iubească oricât de mulţi oameni şi nu e de ajuns…dar e suficient să te iubească doar unul singur exact aşa cum simţi tu că ai nevoie…
Mi-a spus cineva că sunt ca tortul pe care îl vor toţi bărbaţii; dar nu vor să fie cu el toată viaţa, pentru că nu ar suporta să vrea şi alţi bărbaţi să muşte din mine.

Femeile, oricum, din păcate – chiar cele mai frumoase – sunt asemănate cu dulciurile, nu cu luminiţele, nu cu stelele. Asta înseamnă că bărbaţii realizează chiar şi atunci când iubesc cu patimă că totul la noi depinde de prospeţime. Prăjiturile sunt bune proaspete. Mai încolo, se strică, îngheţata se topeşte, frişca se acreşte, bezeaua se usucă…
Mi-ar plăcea ca bărbaţii să ne asemene unor steluţe, nu unor prăjituri, dar whatever… merge să fim o săptămâna şi tort. Bărbaţii preferă să aibă o prăjiturică mică şi mai urâtă decât un tort pe care să îl vrea toţi. Dar după ce au numai acea prăjiturică, o înşală cu tortul cel mare şi frumos ornat. Apoi se cuplează cu tortul şi încearcă să îl preschimbe într-o prăjiturică mică-mică… şi tot aşa.

Dar majoritatea rămân până la urmă cu “prăjiturica” care stă cuminte, nu la vedere; închide ochii când ei o înşală, le spală chiloţii uneori mânjiţi de rujul altei femei, le face de mâncare până îi îngraşă, le răbdă platitudinile, clişeele, nervii, stresul şi sictirul, le înghite mojiciile. Ele, acele prăjiturici, le fac copii până ajung diforme, le şterg la nas progeniturile când ei sunt plecaţi la amante, îi ajută să meargă sau să respire când au îmbătrânit…
Cred că de frică totuşi, bărbaţii preferă să îşi “îngroape” adevărata dragoste… (adică “tortul” din povestea mea). Dacă ei ar încerca să rămână cu tortul frumos şi cu frişcă, toate poveştile de dragoste s-ar termina, poate, cu happy-end, căci fiecare tort îşi are perechea lui /sau proprietarul lui, şi atunci nu ar mai fi ispite pe lumea asta. Sau cine ştie? (Autoarea).