Consemnarea lui Slavici ca autor de povesti este una sporadica. Ignoranta criticii se ascunde sub paravanul senzationalului prin dimensiunile luate de cele cateva titluri devenite clasice, Slavici fiind (re)cunoscut mai cu seama prin nuvelistica sa, prin romanul Mara ori prin scrierile memorialistice. […]

„Intreaga copilarie a mea n-a fost alta decat o poveste lunga si frumoasa… Cat am fost in casa parintilor mei, am ascultat, cat am fost departe de ea, am spus povesti: povestea a fost fondul placerilor mele din copilarie“, marturiseste Slavici in scrisoarea ce avea sa introduca Zana Zorilor in Convorbiri literare, anul VI (1872), nr. 3, 1 iunie. […]

Povestile lui Slavici nu se inscriu in repertoriul culegatorilor propriu-zisi de basme, precum, bunaoara Petre Ispirescu, el propunandu-si sa creeze un basm nou, caci, dupa cum afirma, „o poveste e intotdeauna amestecul mai multora: omul combina ce-i place. Chemarea prelucratorului, continua scriitorul, devine astfel cu mult mai grea si totodata cu mult mai frumoasa decat s-ar parea din inceput: el trebuie sa priveasca povestea din toate punctele de vedere si sa combine din toate variantele un intreg frumos. Astefel, culegatorul nu numai da receptiunii caracterul individual, ci produce totodata un intreg nou.

Faptele si ideile sunt dara o receptie din popor; gruparea lor estetica este un capriciu al individualitatii.

Eu, din toate aceste, am ales si combinat.

Sucul etic a ramas neatins. Am lasat ca gandirea morala a poporului roman sa ramana intacta si, indeosebi, pentru ca ea, in toate variantele, e tot aceea. Morala e rezultatul gandirii popoarelor, iara nu a indivizilor.”