Despărțirea de 70-ism, pe care 80-iștii ar fi vrut-o radicală și un shift major de paradigmă, n-a fost totuși, privind retrospectiv, un hiatus dintre acelea care despart două lumi sau două epoci. O dovedește poezia Ioanei Ieronim, a woman of two worlds care nu plictisește și nu dă impresia că ar rula aceleași teme și scenarii cu toate că a arătat în ultimul deceniu o uimitoare productivitate. Noua colecție de poeme a Ioanei, Antidot, îmi pare cartea sa cea mai angajată în tumultul lumii noastre în vrie – exasperarea este acum motorul acestei poezii care caută în realitatea tot mai sufocantă și mai belicoasă o cale de mijloc, un modus vivendi ce ocolește radicalismele tumefiante, violența și graba care lasă puzderie de cicatrice pe chipul omului contemporan. Scăparea e în memorie, antidotul este literatura, reactivarea sensibilă într-o vreme a brutalizării afective în masă – câți mai cred oare asta acum? Ioana Ieronim emoționează fără să devină văicăreață sau defetistă, fără să-și caute pacea în turnul de fildeș al poeziei, ci folosind-o ca pe un instrument de interogare și acțiune delicată, știind prea bine că asumarea fragilității este una dintre sursele de putere pe care nimic nu le poate reduce la tăcere.

Claudiu Komartin