...Peste câteva luni, într-o dimineață însorită, David primi un telefon neașteptat. O voce veselă și plină de recunoștință îi spuse că Nadia trecuse cu bine prin tratament și era acasă, iar familia sa dorea să îi mulțumească personal. Acceptă cu bucurie invitația lor de a se întâlni la biserica din oraș, acolo unde fuseseră binecuvântați cu acea întâlnire providențială.
În ziua întâlnirii, David și Veronica se îndreptară spre catedrală, cu inima ușoară. În interior, familia Nadiei îi aștepta cu zâmbete largi și recunoștință în ochi. Nadia, vizibil mai sănătoasă și energică, ținea în mâini un mic tablou pe care se vedea o imagine a Maicii Domnului. În timp ce i-l înmâna lui David, îi spuse cu sfială:
- V-am adus acest tablou. Mama și tata spun că e un dar de recunoștință pentru tot ce ați făcut.
David, privindu-l, rămase uimit. Tabloul era realizat cu o simplitate și frumusețe copleșitoare. Fără să știe cum, simți că era tocmai acel tablou pe care îl căutase atât de mult. Părea mai mult decât o operă de artă; era o manifestare a speranței și a credinței care îi unise în această încercare.
Cu ochii în lacrimi, David îl strânse pe bărbatul care i-l întinsese și spuse:
- Acest tablou e cel mai prețios dar pe care l-aș fi putut primi vreodată. Vă mulțumesc… cred că Dumnezeu ne-a îndrumat pe toți în aceste clipe. E o amintire pe care nu o voi uita niciodată.
Veronica, văzând tabloul, căzu în genunchi, șoptind rugăciuni de mulțumire. Era tabloul mult căutat, tabloul visat. Cuvintele îi lipseau, dar în inima ei, știa că aceasta fusese calea rânduită pentru mântuirea fiului ei.