Romanul Ultimul bătrân prezintă cazul unui profesor pensionar care, pradă deli­ru­lui psihic, nu mai este capabil să facă de­o­sebirea dintre realitate şi imaginaţie. La un moment dat, în oraş apar persoane cu un singur ochi. Nu întâmplător acest ochi este situat între sprâncene, sugerând astfel ochiul lui Shiva, cum e numit, pro­dus de glan­da pineală, graţie căruia cele nevăzute ajung văzute. Undeva, sub Casa Poporu­lui, domiciliază şeful acestei secte a ciclo­pi­lor, cu un destin aparte… Simetric, la su­pra­faţă, într-o biserică din Centrul vechi al oraşului, un preot îşi propune să înteme­ie­ze o nouă religie.
Scris într-o manieră poliţistă pentru a crea suspans şi a-l face pe cititor să dea mai repede paginile, romanul de faţă confirmă încă o dată împletirea dintre fantastic şi me­ta­fizic, caracteristică esenţială a litera­turii lui Dan Stanca.

Bătrân neghiob, cu lenjeria murdară, neîngrijit, singur, mugind, behăind, râgâind, scoțând gemete animalice în cli­pe de opresivă singurătate, când îți vâri cearceaful în gură ca să mai amortizezi urletul care altfel ar sparge ferestrele și ar slăbi structura de rezistență a blocului, bătrân împleticit prin­tre propriii neuroni, materie cenușie arsă, deșert post­belic pe unde se mai găsesc așchii de beton din fostele caze­ma­te și tablă de la marmitele soldățești, bătrân scabros, în­câl­cit în jungla propriilor halucinaţii care nu au mai mare sem­nificație decât mătreața din păr sau jegul de sub unghii, ce dovezi vrei? Oare n‑ar fi mai bine să taci din gură şi să te speli și tu, în sfârșit, în apa albastră a morții?