Prezenta lucrare, rodul a 12 ani de cercetare științifică sistematică, este o demonstrație clară a faptului că dreptul muncii/contractul individual de muncă nu derivă din Codul Civil de la 1864, că dreptul muncii nu este o ramură desprinsă din dreptul civil, ci a fost întotdeauna o ramură distinctă de drept, care și-a dezvoltat propriile norme juridice de-a lungul timpului, în ritmul dezvoltării socio-economice a societății românești.

Actuala teorie, unanimă, prezintă Codul Civil ca fiind actul de naștere al dreptului muncii și al contractului individual de muncă.

Prezenta lucrare a plecat de la o întrebare simplă: ”Înaintea apariției Codului Civil de la 1864 nu existau raporturi de muncă? Dacă existau raporturi de muncă, atunci cu siguranță trebuie să fi existat și contracte de muncă”.

Plecând de la această idee, de-a lungul celor 12 ani de cercetare am descoperit că întreaga istorie a României se bazează pe existența contractelor de muncă în toate domeniile vieții sociale.

Astfel, întâlnim raporturi de muncă (i) în cadrul breslelor, încă de la 1431, în Brașov, și începând cu secolul al XVII-lea în țările române, (ii) în cadrul aparatului de stat (central și local) care se dezvoltă odată cu dezvoltarea statului, de la funcțiile, inițial nobiliare, denumite ”boieri”, care ocupau posturile în cadrul aparatului administrativ, la boieri cu ”boierii” (adică cu slujbe), apoi la dregătorii care se transformă, în secolul al XIX-lea, în funcționarii publici de astăzi (iii) în cadrul armatei – aici cu specificul acestor relații.

Dezvoltarea socio-economică a țărilor române impune/atrage dezvoltarea relațiilor de muncă, astfel încât începând cu secolul al XVIII-lea întâlnim din ce în ce mai multe documente privind relațiile de muncă (Fabrica de postavuri de la Pociovaliște, care la 1760 avea încadrați peste 300 de salariați, dintre care 50 de străini detașați, prima Lege privind salarizarea unică în Țara Românească etc.).

În ceea ce privește secolul al XIX-lea, acesta se bucură de primele reglementări ale relațiilor de muncă – avem în vedere Regulamentul Organic de la 1831, pentru ca ulterior, spre finalul secolului al XIX-lea, urmare a unor transformări majore precum dispariția breslelor, statul să simtă nevoia înlocuirii reglementării relațiilor de muncă la nivel de breaslă cu reglementarea la nivel național.

Sfârșitul secolului al XIX-lea aduce o serie de proiecte privind reglementarea relațiilor de muncă, însă primele legi în materie apar în primii ani ai secolului al XX-lea, și anume Legea Missir de la 1902, Legea Nenițescu de la 1912.

Unirea Transilvaniei și a Bucovinei cu țările române aduce mari provocări, având în vedere stadiul dezvoltat al legislației din Transilvania, sub influența legilor germano-austro-ungare, al sistemului foarte dezvoltat al pensiilor în provinciile unite cu țările române.

Finalitatea practică a prezentei lucrări vizează schimbarea perspectivei interpretării normelor de dreptul muncii, și anume îndepărtarea reflexului de gândire civilist, în momentul în care sunt abordate probleme specifice de dreptului muncii, stabilirea unei limite sănătoase între dreptul civil și dreptul muncii, propunând noi definiții ale contractului individual de muncă, ale relației de muncă și ale dreptului muncii, în mijlocul cărora se află individul uman, cu ritmul lui biologic care trebuie prezervat”.

Unicul merit pe care mi-l asum relativ la prezenta „Istorie a dreptului muncii român” este acela de a mă fi întrebat dacă existau contracte de muncă înainte de adoptarea Codului civil de la 1864 și de a fi urmărit frenetic această idee, prezenta lucrare îmbinând o culegere de texte deja publicate (cu intenția declarată de a crea dimensiunea reală a relațiilor de muncă), împreună cu munca de cercetare prezentată în Noi teorii în dreptul muncii și noi cercetări în 2024.