În privinţa biografiei lui Dosoftei, Întâistătător al Bisericii moldovene, scriitor eclesiastic universal, întemeietor de stih românesc, avem date sigure, bazate pe documente, pentru o bună parte a ei, dar ceva mai sărace şi mai evazive, pentru perioada ultimilor săi ani de viaţă, şapte, din Galiţia poloneză, unde a fost dus, odată cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou Suceveanul şi cu tezaurul mitropolitan, silit, zic unii, de bună voie, zic alţii, de regele Ioan Sobieski, la finalul campaniei sale militare moldovene dezastruoase, din 1686. Povestea acestui tezaur sacru, relicve, odoare, tipărituri, manuscrise şi documente bisericeşti, plasate iniţial la Zolkiew, în Polonia, rătăcite apoi în labirintul mişcător care e istoria Europei Centrale, e lungă şi complicată şi, mergând pe urmele cărturarilor români porniţi în căutarea lui, încercăm în cartea de faţă să o descurcăm, aducând-o, după puterile noastre, în mai plină lumină.

Mă rog, Dumnezăul mieu, tu să-m socoteşti

Rugămintea ce mă rog şi să o priimeşti.

Când strig de la margine, de preste hotari,

Tu, Doamne, să mă auz la svântul oltari.

Şi când sunt în voie rea, tu să nu mă laş,

Ce pre stâncă să mă sui la al tău sălaş.

Şi povaţă tu să-m fii, cale de scăpat

Despre faţă de pizmaş, razăm şi turn nalt,

Petrecând în casa ta-ntr-acoperemânt,

Supt svânta ta aripă, viaţă pre pământ.

Că tu, Doamne, îmi-asculţ rugă ce grăiesc

Şi mi-ai dat cu svinţii tăi parte să trăiesc…

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev, 1673